În pragul Centenarului Mariei Banuș
Născută la 27 martie/10 aprilie 1914, poeta Maria Banuș a avut parte – în ciuda unei constituții fragile – de o longevitate literară apreciabilă. Chiar asediată de obsesiile sumbre ale epuizării prin îmbătrânire, încă râvnea la emoția aflării înaintea paginii albe cu condeiul în mână. S-a sfârșit în zorii zilei de 14 iulie 1999, după ce cu câteva luni înainte așternuse pe hârtie ultimele rânduri răzlețe animate de preocuparea alcătuirii unei eventuale selecții din recolta de versuri mai mult sau mai puțin recente.
Debutul ei de răsunet, cu placheta Țara fetelor (1937), introducea în lirica românească o sensibilitate puternic tributară voluptăților senzoriale, de o spontană ingenuitate, reflex și încununare a descoperirii dragostei. Nici o altă poetă anterioară nu-și exteriorizase la fel de frenetic capacitatea feminină de totală dăruire în actul iubirii, dincolo de convenții și prejudecăți. Este semnificativă intenția inițială de a grupa o serie de poezii (între care unele intrate ulterior în componența Țării fetelor) sub emblema frondei rezumate în sintagma Zăbale rupte (vezi introducerea la „audio-book-ul” editat de Casa Radio, 2009).
Căutarea și exprimarea propriei identități au însemnat pentru Maria Banuș strădania, uneori obstrucționată de iluzii, de a concilia zbuciumul existenței efemere cu revelațiile împlinirii spiritului. „Zbucium” și „Bucurie” reprezintă repere frecvent invocate de poetă, expresie a antinomiilor pe care încerca să le depășească în concordanță cu viziunea melioristă asupra societății. Bucurie s-a chemat volumul ei din 1949, irigat de o stare stenică a așteptărilor legate de promițătoare prefaceri în relațiile umane pe urma radicalelor răsturnări politico-sociale din epocă. Până să se dumirească asupra procentului parazitar de utopie din spectacolul transformărilor impuse prin programe silnice, producția poetei a plătit un greu tribut dogmatismului totalitar (Magnet, 1962, Diamantul, 1965, ca să nu mai pomenim piese de factură propagandistică: La masa verde ori Ție-ți vorbesc Americă!). Încercările sale timide de a se sustrage îngrădirilor cenzurii au fost suspectate de evazionism și catalogate drept „intimism” primejdios. Supusă criticilor aberante, marginalizată, marcată de inhibiții, Maria Banuș avea să-și regăsească tonusul original cu destulă dificultate (Portretul din Fayum, 1970, Oricine și ceva, 1972, Noiembrie inocentul, 1981, Fiesta, 1990).
În tot acest răstimp de debusolări, rătăciri în hățișurile poruncilor de partid, vicisitudini lăuntrice grave, stigmatizări și titanică voință a redresării, reazemul scriitoarei l-au constituit caietele discret botezate Însemnările mele. Este un jurnal intim ținut cu intermitențe din 1927 până în 1999, poate cea mai amplă scriere de acest gen la noi. În orice caz, o fereastră deschisă spre un dramatic laborator de creație. Întreg parcursul labirintic al Mariei Banuș se cristalizează inedit în sutele de pagini de manuscrise, păstrate de fiii poetei, Petre și Tudor, cărora li se cuvine recunoștință din partea cititorilor. – Geo Șerban
Ce înseamnă 72 de ani (1927-1999) din viața unei poete din România, apăsată, încă din adolescență, de originea etnică, într-o Europă bântuită de stafia comunismului, de lipsa de spațiu vital a nazismului, de evoluția violentă a ambelor extreme?
Înseamnă refugiu timpuriu în doctrina marxistă, iluzii trăite în ilegalitate și activism politic cultural în epoca dogmatică comunist-stalinistă din al șaselea deceniu al secolului 20. Toate urmate de regrete, dezgust, negare, revoltă împotriva unei ideologii, neconfirmate de realitate. Dar stigmatul „comunistă fostă stalinistă” o va urmări până la moarte.
Zeci, sute de personalități ale vieții literare culturale și politice ale ultimelor decenii, alături de o galerie pitorească de oameni obișnuiți, devin personaje în mult visatul și niciodată terminatul jurnal-roman Însemnările mele de Maria Banuș.
1989
Vineri 29 dec. ’89
Azi o săptămână, în 22 decembrie, eram pe stradă, la „Macul roșu”, după pâine. Demonstrații. Spre Piața Palatului. Ceaușescu a încercat iar să vorbească. Au început să tragă cu pietre, să-l huiduiască, să rupă portretele. C. a fost scos de pe balcon de ai lui și cu un helicopter a încercat, împreună cu Elena, să fugă din țară. L-au prins.
Evenimentele s-au desfășurat cu o repeziciune năucitoare. N-a mai fost noapte, n-a mai fost zi. Radio – televiziune.
De vineri, pe străzi, atmosferă febrilă.
Nu vă fie frică
Ceaușescu pică!
Olé, olé,
Ceaușescu nu mai e!
O femeie voinică, tânără, cu două fetițe: „Vreau să-mi pot crește copiii”.
Comandouri speciale instituite special, cu români și „arabi” cum se spune (sirieni, libanezi, poate coreeni) au măcelărit populația și armata prost înarmată pentru asemenea conflagrații. Tineretul a dat multe victime.
Cele două aripi ale Palatului Regal arse. Ileana M. zice că muzeografii, trecând prin foc, au salvat opere de artă. Jenny Florescu îl înjură pe Cebuc, un „impostor”. Ea nu știe nimic de ce a ars acolo. Ieri, cu Sorin, în Piața Palatului, pe Calea Victoriei, zloată, umezeală, se pun geamuri noi la vitrine, cu câte o stinghie de lemn la mijloc (nu au geamuri mari).
Cozi mari la carne, pachete din străinătate, la portocale. Lozinci pretutindeni, pe pereți, pe geamuri, pe vitrine:
A căzut
Cizmarul limbut.
Jos Ceaușescu!
Fără violență!
Și violența, și zvonurile alarmiste domnesc pretutindeni, că armata n-ar fi alături de popor. Au loc acte de vendeta și de vandalism.
Altare improvizate pe stradă, cu flori, portrete, lumânări și chetă pentru victime. Jos comunismul!
La Uniunea Scriitorilor, ieri, joi 28, la 11 dimineața, ședință de consiliu.
Croh: Președintele și-a depășit mandatul (ca termen), totuși, s-a spus, reprezintă voința scriitorilor. Au ales un comitet provizoriu (birou Ă conducere operativă).
Un grup de „noichiști” (adepți ai lui Noica) Al. George, Sorin Mărculescu, Petrișor, însoțiți de tineri: Fl. Iaru, Stelian Tănase, Groșan, iritați probabil că li s-au făcut dificultăți, că n-au putut intra ușor la ședința de consiliu, au contestat valabilitatea consiliului. Radu Tudoran i-a pus la punct, a țipat: Ce-i tupeul ăsta? I-a potolit Dinescu, venit mai târziu, și Doinaș. S-a admis ca o delegație de 5 persoane să rămâne în ședință. Apoi s-a discutat constructiv. Comitetul a fost reconfirmat. Se va analiza și situația la reviste. (Unul de la Cluj a cerut ca Aurel Rău să fie scos de la Steaua. Nu! Să se analizeze situația.). Balaci, Hobana și-au dat demisia.
Adunarea generală a scriitorilor din București va avea loc, probabil, destul de curând. Poate chiar în ianuarie. Am hotărât să nu plecăm în Franța (chiar dacă s-ar putea) până nu are loc Adunarea generală. Congresul, adică cu participarea tuturor scriitorilor, va avea loc la primăvară?
Azi, 29, la ora 17,50, la radio, va avea loc emisiunea cu interviul și lectura poeziilor mele (Spital, Coșmar cu acefali). Mi-a telefonat C. Vișan. Suntem nervoși, surexcitați, obosiți nervos. Contribuie și prezența nevropatei care urlă tot timpul, cât lucrează la noi. Azi a venit cu vestea că „Buzeasca”, directoarea de la Confecții a fost executată pentru că a dat ordin, bestia, să se tragă în muncitori. Fiică-sa, care lucrează la Confecții: n-a fost executată. Au venit cu ea de la Tribunalul militar și ea a arătat care sunt muncitoarele care au pistoale (Adică Gărzile patriotice). Trebuiau, conform decretului, să se prezinte la o unitate militară, să le predea. Această Buzeasca și șefa ei de la Centrală, Filipaș, foarte rele. Nu aveau înțelegere pentru muncitoare. Și e una care tace, nu vorbește, dar îți face rău pe ascuns. Zice că e nevoie de tine în cutare loc, unde nu-ți poți face norma și nu mai iei nimic. Maistrul nostru bun, înțelegător. Dacă trebuiai să pleci undeva, te lăsa.
Cu maistra lor nu mai vor să lucreze. Ele n-au voie să destituie. Dar nu mai vor să lucreze cu ea. Acum au programul de la 7 la 1. Femeile vor lucra numai 6 ore. Dar nu vreți să mă credeți.
– Te cred, dar e o măsură provizorie.
Sâmbătă, 30 dec. ’89
Transcriu note făcute la nu știu ce date, înainte de revoluție, în decembrie ’89.
O emisiune Gelu Ionescu. Dosar Mircea Dinescu. La 14 martie ’89 – deci înaintea publicării, la 17 martie, a interviului din Beaubourg – M. D. e destituit de la România Literară. Aprilie ’89, scrisoarea celor 7 către D.R. (Bogza, Paler, Hăulică, Andrei Pleșu (azi, 30 dec. ’89, ministru al culturii), Mihai Șora, Paleologu), protest contra demiterii lui M. D. Noi scrisori la dosar: 22 iunie ’89, Alex. Călinescu (Iași) către D.R.. Al. Paleologu către D.R.: nimeni nu și-a luat responsabilitatea deciziei de interdicție a semnăturii, deci e ilegal.
Scrisoare către D.R. a lui Mihai Șora despre volumul lui de la „Cartea Românească”, Eu& tu& el& ea … sau Dialogul generalizat. Etic și politic.
Scrisoarea lui Radu Enescu de la revista Familia (foarte bună).
Scrisoarea celor 18 tineri scriitori, printre care Anca Oroveanu (Răutu) și Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea), Magdalena Ghica, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ioan Buduca, Bogdan Ghiu, Liviu Ioan Stoiciu…
Revin la tumultul acestor zile, la stările psihice contradictorii, la nervozitatea și oboseala noastră psihică. Izbucnim mereu; doi bătrâni maniaci care se ceartă.
Nimic din stările euforice, naive ale revoluționarilor care eram la 23 August 1944. Desigur, ne-au rămas stările, reacțiile fundamentale: mila de cei morți, teama de acte de banditism, de violențe.
Bucuria pentru libertatea dobândită de tineri, mai ales, în aceste zile, nu-și face apariția. Bătrâna luciditate care știe câtă vanitate și câtă josnicie se amestecă în manifestările omenești ce par animate de cele mai înalte idealuri face bucuria să avorteze.
„Europa Liberă” o discuție despre pluralismul politic. Perioada de tranziție în România, un grup care refuză pluralismul de la început (Toma Pavel).
Nestor Rateș: trebuie să existe un simț al decenței în fața unui partid ș?ț decepționat, chiar cinic, care nu are încredere în alegeri cu adevărat libere. Actualii conducători trebuie abia să-și câștige încrederea. Forțarea consimțământului e complicat și greu să faci o populație care nu consimte să mimeze consimțământul. Toleranța nu e de ajuns. E nevoie de instituționalizarea democrației.
Uniunea Democrată Maghiară nu are caracter de partid. Legitimitatea și consimțământul nu însemnează unanimitate, ci consens care se câștigă, se cristalizează în dezbateri, discuții. Semne bune, semne de fraternizare: români, maghiari, germani, sârbi au luptat la Timișoara. Și în religie, eventualele excese sunt evitate.
Problemele naționale nu vor fi niciodată rezolvate. Dar nu prin oprimare și vărsare de sânge, ci prin dialog. Toleranța politică implică toleranță religioasă, etnică. Instituționalizarea libertății șînseamnăț să nu fie la cheremul unui conducător. Separarea puterilor în stat ca în Constituția USA. Sistemul federal USA asigură descentralizarea.
Renaștere a activității politice la nivelul orașelor a început în România.
Executivul (o parte) Jaruzelski în Polonia iar restul în mâinile Solidarității.
USA: Republicanii au executivul – Președinția. Democrații au legislativul de 9 ani. Președintele nu e ales de Congres, ci de corpul electoral.
Disprețul față de om în comunism aliat cu disprețul față de natură. Dispreț, interdicție a ecologiștilor. (Mihai Speriosu)
Și în Occident, ecologiștii au coloraturi politice. În Germania, partid „verzii”. De obicei de stânga.
Democrația își propune să limiteze excesele sistemului liber. Ofensiva democrației există pretutindeni. E important să știi că faci parte dintr-un sistem general, global. Se manifestă în ajutorul solidar și se va manifesta și în viitor.
Nestor Rateș – Toma Pavel – M. Speriosu – Virgil Nemoianu: masă rotundă (prin satelit, de la Washington), Univers american.
Nestor Ignat, cu morcovi de la piață, bocancii în băltoace ca să nu cadă pe zăpada înghețată, denivelată (Eu: asta am făcut noi de multe ori).
La șuzineleț „23 August” l-au omorât pe secretarul de partid.
Grup de inițiativă al comuniștilor români cer un Congres Extraordinar pentru autodizolvarea Partidului. Predarea tuturor bunurilor poporului român. Să se constituie însă o formațiune politică cu caracter socialist.
Prima ședință a cabinetului Petre Roman, ca să se cunoască miniștrii între ei.
Desființarea cartelelor și la benzină.
Unele elemente teroriste, proceaușiste, continuă să opună rezistență.
Rezolvarea problemei locuințelor – 117 familii au căpătat noi locuințe în București.
Sergiu Celac, ministru de externe. Corneliu Bogdan, ministru Secretar de Stat la Externe.
Ajutoare sosesc în ciuda căderilor de zăpadă.
Regele Mihai, de Anul Nou, mesaj-omagiu poporului.
Iliescu a fost directorul Editurii Tehnice în ultimii ani; a refuzat să fie ambasador în Vietnam, pe motive de sănătate (Nestor Ignat).
Sergiu Celac va merge la Budapesta.
Václav Havel, disidentul, e acum președintele Cehoslovaciei. S-a întâlnit cu Soares, spaniolul care a suferit și el.
Nicolae Stănișoara, editorialul săptămânii (23,10).
În Times, interviu Silviu Brucan despre urgența rezolvării nevoilor populației. Dar nu despre nevoile cele mari ale populației. Nu numai pentru ridicarea nivelului de trai și-au vărsat sângele.
Libertatea: Dialog guvern-populație. Rezervă față de Andrei Pleșu la Ministerul Culturii. Aurel Dragoș Munteanu la Radio-Televiziune. După ce le face elogiul. Important să existe pluralism cu adevărat. Frontul Salvării să stea la aceeași masă (ca în Polonia) cu partidele de opoziție.
Anul ’89 e mai lung cu o secundă decât precedentul.
Luni 18 dec. Au început transmisiunile „Europei Libere” despre Timișoara, după sesizările refugiaților:
Azi în Timișoara
Mâine-n toată țara
Năvala oportuniștilor. Indecent să apară în lume. Ca și cum nici usturoi n-ar fi mâncat, cei care au fost strâns asociați cu partidul comunist. Nu pot fi evitați comuniștii pentru că mulți au fost obligați să intre în partid.
Din volumul Maria Banuș, Însemnările mele, ediție îngrijită de Geo Șerban – fragmente din Volumul II (1945-1999)