Insolvența, ultima șansă a "României - SRL"

În România “electorală” a sfârșitului de an 2012 și-a făcut cu greu loc printre titlurile pur politice de rigoare un studiu al Coface România, care pune în lumină un element extrem de dur, dar foarte important al incapacității și lipsei de perspectivă a economiei din România: doar 1% din firmele intrate în insolvență își mai reiau, într-o formă oarecare, activitatea.

Ce înseamnă asta? Că toate companiile, băncile sau persoanele fizice, Bugetul Statului, care sunt creditori ai acestor companii, nu mai pot recupera mai nimic din sumele datorate de companiile respective.

Insolvența în România a devenit cea mai răspândită metodă de “țepuire” a Statului, băncilor, partenerilor de afaceri și de subminare a Economiei naționale în general. Sub protecția legii, evident.

Noi am depășit de mult faza în care companiile nu mai știau cum să își încarce cheltuielile, cumpărând mașini luxoase, haine de firmă, vacanțe-delegații exotice, achitând diverse servicii de “consultanță” fictivă, în cazul multinaționalelor către companiile mamă, toate pentru a reduce la maxim taxele către Stat.

Ultima modă acum este Insolvența.

Obișnuiți din filmele americane cu oameni de afaceri ruinați de-a dreptul ca urmare a falimentării companiei pe care o dețineau, unii dintre noi poate își imaginează că și în România este la fel. Ei bine, aflați că nu prea. Oamenii de afaceri români, proprietari de companii în insolvență sau faliment, și-au mutat de mult afacerile profitabile și activele valoroase pe alte firme, unde tot ei sunt proprietari, lăsând pentru împărțeală la masa credală doar vreun “coteț” ceva, sau în multe cazuri o cutie plină cu actele firmei și somații de plată.

Efectul acestor situații este devastator în economie: blocaje peste blocaje, teama pronunțată a firmelor cinstite în inițierea de noi relații de afaceri, prin prisma riscului de ne-achitare a facturilor de către noii parteneri, cu unica implicație: scăderea potențialului de creștere a economiei românești de la 4-6%, la maxim 1-2% acum.

În ceea ce privește relația cu creditorii bancari, s-au “inventat” tot felul de scheme prin care se șterg datorii ale companiilor în insolvență, din dorința bancherilor de a mai recupera ceva din suma împrumutată, fiind evident puși în situația să aleagă mai bine “ceva, cât de puțin” în contra-partidă cu “nimic”.

Sigur, în astfel de situații “extreme și neoficiale” pentru mediul bancar, există, în opinia mea, multe dubii asupra “procedurilor bancare” care duc la asemenea decizii.

Asta pentru că vorbim de poziția pe care o au băncile “în public”, unde susțin ideea ca vor urmări și 30 de ani o persoana fizică, cu poprire pe orice tip de venituri viitoare, care se află acum în imposibilitatea de a-și mai achita rata la o garsonieră, în cazul în care executarea bunului în cauză nu mai acoperă diferența până la prețul umflat de achiziție, ca urmare a bulei imobiliare din 2007-2008, cu dovezi precum miile de procese pe rol de acest tip.

Însă în cazul unor firme situația e altfel. Mai pe scurt, dacă o firmă aflată în insolvență are datorii de 10 mil euro la o bancă, agreează cu bancherii ștergerea unei părți de datorie de 8 milioane, de exemplu, în schimbul plății a 2 milioane.

Sigur, aici apar multe întrebări spinoase: dacă la baza acordării creditului a stat o fraudă, sau dacă responsabilii bancari au și ei o “cotă parte” din cele 8 mil șterse din datorii, pe “cheltuiala” clienților buni platnici a băncii (adică a provizioanelor cerute de BNR)?

Nici nu mai contează motivul, rezultatul e același: o și mai mare presiune pe clienții buni platnici, și mai puțini bani disponibili în bănci pentru creditarea economiei.

La nivelul G20 a început recent, timid, e adevărat, o inițiativă prin care marile companii multinaționale, să fie determinate a-și plăti “decent și moral” taxele către statele unde își desfășoară în mod real afacerile, și nu prin “negociere” directă cu diverși “regi” sau “guvernatori” ai unor paradisuri fiscale precum Bermuda, Belize, sau chiar din UE, precum Luxemburg sau Cipru.

Noi avem politicieni de succes care au aplicat chiar ei astfel de soluții, unii perfecționând-u-le cu vânzarea firmelor către “profesioniști” în preluări de afaceri la ananghie: irakieni, afgani sau persoane fără adăpost, saraci lipiti, dar cu “apetit” pentru preluări de firme cu datorii uriașe, mare parte din ele chiar la Buget.

Conducătorii noștri, o adevarata “Troică Inițiată”, mai toți pe “ultima sută” de carieră politică, preferă să îndese sub “preșul” unui nou acord de “închinare” la Poarta FMI, lipsa totală a capacității sistemului patronat de ei de 22 de ani, de a gestiona legal și eficient asemenea probleme reale și cu adevărat amenințătoare.

Ce o sa facă România? O să tot ia tranșe de la FMI-BM ca să aibă cu ce să le plătească pe cele luate înainte, să poată plăti salariile bugetarilor și pensiile generației din care provin liderii actuali, și frânturi de autostradă în avans, cu 10-15 mil euro pe km, care nu folosesc nimănui.

Si apoi? Ce ne rămâne de făcut nouă, celor care nu am împlinit încă 30-35 de ani? Păi, după legea românească, am avea o șansă: ne declarăm Insolvența, și mutăm toate “activele” (mă rog, ce o mai fi rămas din ele) pe un alt “Stat-SRL”, facem o nouă stemă, ștampilă, sediu social, etc….

În fond, avem mii de “consultanți” locali care ar putea să ne împărtășească din experința lor reușită. Mulți sunt candidați în alegeri. Votați-i degraba, s-ar putea să ne fie de folos!