Rui Zink (n. Lisabona, 1961) este profesor în Departamentul de Studii Portugheze al Facultății de Științe Sociale și Umane la Universidade Nova da Lisboa. A debutat cu Hotel Lusitano, în 1987. A scris romane, nuvele, eseuri, piese de teatru și cărți de copii: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (primul e-book portughez, 2001), Dávida Divina (2005), Cititorul din peșteră (O Anibaleitor, 2006, 2010; Humanitas, 2008), Așteptarea (A Espera, 2007; Humanitas, 2010), Destinația turistică (O Destino turístico, 2008; Humanitas, 2011), Instalarea fricii (A Instalação do Medo, 2012). Opera sa de ficțiune și eseistică este tradusă în douăsprezece limbi. În 2009 a ocupat catedra Hélio și Amélia Pedroso/FLAD de la Universitatea din Massachussetts Dartmouth, iar romanul Destinația turistică a primit premiul Ciranda.
Instalarea fricii, parabolă caustică despre obsesiile lumii de azi, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducerea fiind semnată de Micaela Ghițescu
*
* *
Femeia e în pielea goală, îi e mai comod așa – când sună la ușă.
Femeia e tulburată. Nemișcată: căprioară în lumina farurilor. Inima îi bate mai tare. Femeia se gândește. Sau încearcă să se gândească.
Sună din nou. Primul lucru ce-i dă prin gând femeii e că trebuie să se încalțe. Nu să se îmbrace; să se încalțe. Stupid? Asta e. Omul nu știe niciodată cum reacționează. Și tot în pielea goală, și tot desculță, se duce la ușă ca să tragă cu urechea.
Femeia nu știe ce să facă. O fi careva cu reclame? Un vecin? Factorul poștal? Mai rău: or fi ei?
Copilul. Femeia se duce după el în camera lui, îl trezește, îi pune degetul pe buze. Sst, scumpule, trebuie să taci din gură. Poți? Cum am mai făcut și în celelalte dăți.
Femeia zâmbește văzând docilitatea copilului și-i spune să se ascundă în baie. Și, mai ales, să nu facă zgomot. Femeia aproape că se simte copleșită de tandrețe, dar nu e momentul acum. Sună iar. După ce s-a asigurat că băiatul s-a ascuns și că nu va face zgomot, femeia ezită și ia un levier pe care îl sprijină de ușa dublă. Pe urmă se duce în vârful picioarelor la bucătărie, găsește un halat și un șorț, își pune halatul și leagă șorțul deasupra. Pe urmă își dă seama că e prea mult și scoate șorțul. Din nou soneria, de astă dată mai insistentă. Femeia e gata să deschidă. Își dă seama că este desculță. Sună iar. Femeia dă fuga să-și pună niște papuci și pândește prin vizor.
Încă mai spera că erau jos, dar nu, urcaseră deja. Cineva le-a deschis ușa imobilului. Sau or fi avut vreun șperaclu cu care descuie ușile dinspre stradă? Orice e posibil, în vremurile astea. Lumea s-a întors cu fundul în sus. Și nu pentru că i-ar sta gândul la prostii. Lumea s-a întors cu fundul în sus pentru că s-a întors cu fundul în sus.
Soneria, din nou. Cineva bate cu nodurile degetelor în ușă. Ca și cum nodurile degetelor ar spune:
Deschide, știm că ești acasă, orice vei spune poate fi folosit împotriva dumitale…
În pragul ușii, doi bărbați. Unul în costum și cravată, elegant, svelt, nas și buze fine, geantă diplomat în mână. Celălalt mai bondoc, mutră respingătoare, salopetă, trusă cu scule în mâna vânjoasă.
– S-scuzați, eram la mașina de spălat, n-am auzit…
De cum a spus asta, femeia a și înțeles că era o minciună greșită. Din bucătărie nu se auzea niciun zgomot de la mașina de spălat.
Bărbații se uită la femeie ca și cum nu s-ar uita la femeie.
Ciudat. Bărbații nu au un aer amenințător. Dimpotrivă. Cel în costum chiar pare vorbăreț; celălalt, da, e mai necioplit, greoi, absent.
– Bună ziua, doamnă dragă, spune cel în costum, cu aerul său vorbăreț. Am venit ca să instalăm frica.
– F-frica?…
Cel în costum își ia o expresie de mirare retorică:
– Nu ați fost anunțată? ridică el mirat din sprâncene.
Femeia își mușcă buzele:
– Trebuie chiar azi? Pentru că voiam să…
Cel în costum vorbăreț, deși circumspect, e ferm:
– Doamnă, progresul așteaptă. E spre binele țării.
– Înțeleg. Numai că nu eram pre…
Bărbatul în costum își ia un aer dezamagit:
– Doar n-o să-mi spuneți că sunteți contra binelui țării.
– Eu…
– Sau contra progresului.
– …
– Sau contra fricii.
Femeia își mușcă buzele:
– Nu. Sigur că nu…
Femeia ar fi trebuit să înțeleagă încă de la început că bărbatul în costum elegant nu va ceda. Și nu, nu cedează:
– Știți că instalarea fricii e un obiectiv patriotic. Directiva nr.359/13. Hotărârea 8: „Toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile.” Cunoașteți hotărârea, nu-i așa?
– Păi…
– Și directiva?
– Da…
– E importantă. Istorică. Crucială pentru buna funcționare. Este crucial pentru binele tuturor ca instalarea fricii să se facă din timp și metodic, iar termenele să fie respectate.
Femeia, tic nervos, își netezește părul cu degetele. Unii ar vedea asta ca pe un gest de seducție, sau manifestarea subconștientă a interesului erotic feminin. Nu neapărat.
Bărbatul elegant, și, după cum se vede, bun vorbitor, continuă:
– Înțelegeți, nu-i așa?
– Păi…
Bărbatul zâmbește. Deși încă tânăr, știe să fie paternalist:
– Spuneți că înțelegeți, dragă doamnă.
– Vreți să…?
Bărbatul ridică din umeri:
– Protocolul.
Femeia își strânge părul între degetul arătător și cel mare:
– Păi… Sigur…
Celălalt, tehnicianul urâcios, pare să avanseze. Poate că nici nu se urnise din loc, încă nu trecuseră de pragul ușii, dar dă senzația că avansează. Dimensiunile acestui om sunt o amenințare tăcută.
Elegantul bun vorbitor ridică din umeri. Cel puțin, pare să-și strângă umerii. Un gest subtil, aproape imperceptibil. Ori subtila sugerare a unui gest care nu are nevoie de concretizare ca să se concretizeze:
– Vedeți cine decide, dragă doamnă… e spus explicit în protocol. Cetățeanul care, la a treia încercare, nu confirmă că a înțeles instrucțiunile poate și trebuie (subliniez pe trebuie, ca să vă dați seama că n-avem nimic personal cu dumneavoastră) să devină obiectul cuvenitei admonestări fizice, la alegere dintre cele prevăzute legal, conform criteriului echipei de instalare.
Celălalt are o grimasă sinistră – colțurile gurii i se ridică. Se scarpină la vintre. Să fie un mesaj subliminal, explicit, ori, doar, pur și simplu, lipsă de educație? În comparație cu acest bădăran, vorbitorul e tot numai temenele.
Însă nu mai puțin neliniștitor:
– Înțelegeți. Înțelegeți, nu-i așa? Noi îndeplinim doar niște ordine. Sigur că înțelegeți. Instalarea fricii e spre binele dumneavoastră. Spre binele tuturor. Înțelegeți asta, nu-i așa?
Femeia consimte. Ce altceva poate să facă? Ce altceva poate să facă decât să consimtă?
Bunul vorbitor șoptește, contrar regulilor unui sufleor confruntat cu o divă uitucă:
– Spuneți că da, dragă doamnă.
– D-da…
Fața bunului vorbitor se destinde, e parcă ușurat.
– Foarte bine, dragă doamnă. Atunci înseamnă că putem intra.
Femeia pare să nu priceapă. E normal. Bunul vorbitor zâmbește. Femeia se gândește, asta e ce gândesc întotdeauna: oare dacă nu le-aș da voie, ar putea să intre?
Oi fi comis vreo eroare fatală? par să spună ochii femeii.
Bunul vorbitor zâmbește. Întotdeauna adoră partea asta. Îndoiala. Se gândesc. Se gândesc întotdeauna.
Foarte bine, să se gândească.
Înainte ca femeia să poată spune ceva, bărbații intră. Bunul vorbitor își șerge pantofii de ștergător. Celălalt, nici gând.
Ca niște noi proprietari, examinează încăperea. Cel puțin, par să examineze încăperea. Noii proprietari.
Femeia se uită la ei.
– V-vreți să vă arăt și restul casei?
Bărbații o examinează pe femei. S-a bâlbâit, s-a împotmolit la v-vreți. Aproape că zâmbesc, complici. Femeia trebuie să gândească: o fi doar o impresie de-a mea, sau e pe chipul lor se citește ironia? Probabil că da, trebuie să gândească. Poate că nu, o fi doar o impresie de-a ei, trebuie să gândească de asemenea.
Celor doi bărbați le place ce se întâmplă. Nimic nu-i mai relaxant decât să știi că oamenii gândesc ceea ce ce trebuie să gândească.
Femeia înghite în sec, își drege glasul:
– Vreți să vă duceți în vreo cameră anume?
Bărbații o examinează un timp. Se vede bine că femeia nu știe exact ce au de gând să facă.
Bunul vorbitor întrerupe în cele din urmă tensiunea:
– Nu e nevoie, doamnă. Cel puțin nu acum. Încăperea asta e perfectă. Știți că în zilele noastre nu mai e nevoie să o facem în dormitoare. Camera de zi e foarte potrivită. Dar poate să fie nevoie să ne folosim de baie.
Femeia face ochii mari.
– E defectă, spune foarte repede. Instalatorul a promis că vine azi…
Bunul vorbitor e înțelegător:
– Puteți să-l așteptați mult și bine. Cu instalatorii ăștia, nu se știe niciodată… Nu au etica noastră. Simțul răspunderii.
Nu observă că femeia pare ușurată. Sunt prea ocupați să ocupe teritoriul.
Bunul vorbitor i se adresează colegului său:
– Păi atunci, perfect. Sousa, haide să începem instalarea.
Asistentul lasă jos trusa cu unelte, și abia atunci, când o lasă jos, femeia observă cât de grea trebuie să fie. În mâna lui părea ușoară ca un coș de picnic.
– Și…?
Funcționarul elegant bun vorbitor zâmbește, unsuros:
– Da?
– Durează mult?
– Cât va fi nevoie, dragă doamnă. Depinde de cât timp ne va lua instalarea. Uneori, se face într-o oră. Alteori… Depinde.
Femeia lasă ochii în jos, resemnată.
– Dar să nu vă faceți griji, doamnă dragă. Cu noi, timpul trece într-o clipă.
– Dacă așa spuneți…
– O, da, doamnă dragă. Instalarea fricii e o treabă rapidă. Până să vă dați seama, e deja instalată și gata de folosit. Pe timpuri dura ani de zile. Acum, cu noile tehnologii, este doar o chestiune de minute.
– Sau secunde, spune altă voce. Vocea răgușită, aspră, a omului pe care primul îl numește „Sousa”. Acu’, ziceți-mi, unde-i baia?
– E-e defectă, spune femeia. Instalatorul trebuia să vină azi…
– La dracu, mârâie Sousa. Bine, dacă o să trebuiască să mă duc la mașină, o să profit să mă piș în vreo cafenea. În caz contrar…
Iar femeia înțelege ce înseamnă „în caz contrar”: că Sousa nu e omul care să stea să rabde mult timp. Ar fi trebuit să ascundă copilul în dormitor. Acum e prea târziu.
Fragment din Rui Zink – Instalarea fricii, în pregătire la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducere de Micaela Ghițescu