Oricât ar părea de ciudat, forțând legile consecuției (crono)logice, titlul acestei cronici îmi pare adecvat pentru romanul Tache de catifea* al lui Ștefan Agopian. Un altul posibil, și mai explicit, ar fi fost Amintiri din viitor, care ar fi deplasat însă discuția spre zona science-fiction.
Apariție cu totul insolită în peisajul literar al anilor ’80, pe un teren prozastic altfel deschis experimentelor livrești, Tache de catifea a luat prin surprindere critica de întâmpinare, repliată abia după verdictul hârșitului degustător Paul Georgescu.
Romanul – se vede mai bine astăzi – șochează deopotrivă prin structură, perspectivă și scriitură. Prima este mobilă, deschisă, complexă și derutantă ca la maeștrii modernismului epic (Faulkner e primul nume la care mă gândesc), dar răsucită, în punctele-cheie, într-o postmodernă bandă a lui Möbius. Despre perspectiva auctorială ar fi reductiv să spun că este răsturnată. E mai degrabă un joc deconcertant, însă extrem de bine controlat, de perspective. Ștefan Agopian își construiește și deconstruiește ficțiunea interferând planurile temporale și făcând personajele să trăiască vieți cărora le cunosc deja finalul și traiectoria. Toate aceste subtilități de compoziție și nexuri vizionare, puse în ecuația unei filozofii a deșertăciunii, de Ecclesiast, sunt absorbite într-un limbaj artistic de mare rafinament, mixând codurile lingvistice și istorice. Cu întâmplări încă neîntâmplate, dar bine știute, și cu un modernism manierist exhalând parfumul și otrava vechilor cronici, Tache de catifea e un poligon al dislocărilor, rupturilor și reinserțiilor, o sumă de contradicții integrate la un nivel superior.
Eroul titular, boiernașul de țară îmbrăcat într-un costum de catifea și cu o eșarfă de mătase verde la gât, ce-i dă un aer tineresc, a trecut prin multe. Tatăl îi rânjește încă, în memorie, din parul în care i-a fost înfipt capul, despărțit de trup de niște insistenți pasvangii, la 1803. Mama, o aventurieră după toate probabilitățile, a murit și ea de mâna unui ucigaș, așa zicând, individual, un serial killer mai înspăimântător decât cei din filmele americane: Mamona cel Tânăr. Dar, înainte de acest sfârșit violent, figura maternă nu se colorează în tradiționalele nuanțe trandafirii. Fiindcă, după moartea soțului, aventuriera și-a continuat aventurile matrimoniale: s-a însoțit cu Mamona cel Bătrân, apoi cu Vaucher Franțuzul, care, în colaborare cu Mamona cel Tânăr, l-a strangulat pe tatăl acestuia. Seria de omoruri en famille se lungește monstruos precum în istoriile cu reglări de conturi ereditare de la vârful Imperiului Otoman, patul morții devenind parte a alcovului. După ce Mamona cel Tânăr, contraponderea demonică a lui Tache Vlădescu, îl face să dispară și pe “guvernorul” Vaucher, vine rândul matroanei mereu disponibile. O dată lichidată și aceasta, Tache de catifea se poate pregăti să ilustreze condiția victimei.
Asemenea înlănțuiri de fapte sângeroase intră în regula epocii, nefiind un semn al patologiilor criminale, ci un aer al timpului. Invaziile, pogromurile, tortura, omorul de zi și de noapte, ciuma și alte blestemății survin periodic, ba chiar frecvent, sistematic. Mălura, moșia lui Tache ocupată succesiv de tot felul de stăpânitori (cu atât mai temperamentali cu cât sunt mai vremelnici), este o Valahie în mic, siluită alternativ ori concomitent de turci, ruși, austrieci. Și, nu în ultimul rând, de către domnitorii ei… Autorul nu și-a propus să facă o cronică istorică literaturizată, în maniera inegalabilă a lui Sadoveanu. El vrea să rețină, din acest context convulsionat și violent, sensul în care curg destinele individuale și atmosfera dominantă. S-a vorbit până la sațietate despre abulia eroilor lui Ștefan Agopian, despre nepăsarea, indiferența, melancolia și tristețea lor. Dar acestea sunt mai mult contextuale decât structurale; determinate, provocate, nu apriorice. Sila de a acționa, amânarea la nesfârșit a gestului inițiator, greața de eveniment se datorează tocmai acestei supraaglomerări de evenimente tragice. Sufocate de trepidația infernală a timpului istoric, personajele se retrag în spații închise, ocrotitoare (până la proba contrarie), în conversații prelungite artificial, în somn și în visare. Preștiința lor nu le aduce nici o bucurie, devenind de-a dreptul insuportabilă. Să vedem un fragment edificator: “Intrând în casa noastră în anul 1812, într-o joi, Vaucher a început prin a-l bate pe Mamona cel Tânăr sub privirile mele și ale mamei mele nepăsătoare și a sfârșit în anul 1821, în ziua sfântului apostol Simon Zilotul și a cuviosului Ischie, omorât fiind de către Mamona cel Tânăr, ucenicul său necredincios. Numai că toate astea sunt departe și încă de neînchipuit. Dar nu atât de neînchipuit încât, ieșind din băltoaca lui și apropiindu-se de Mamona cel Tânăr pentru a-l lovi, să nu-mi închipui că peste puțină vreme mă va lovi și pe mine și atunci, închizând ochii, apăsându-mi pleoapele peste privirea din ei, frica și nepăsarea m-au cuprins, precum și gândul că într-o zi cineva îl va omorî pe Vaucher și știind că nu eu o voi face, am știut și cine. Și poate că stând în băltoaca lui, Vaucher a știut și el, arăta în orice caz ca unul care știe, dar sperând că totul va fi altfel până la urmă. Fiindcă nimeni nu poate să creadă că tot ce face, chiar și cel mai mărunt gest, îl va duce până la urmă la groapă. (…) mama și cu Vaucher, știind, sperau să nu se întâmple întocmai. Fiindcă atât mama, cât și Vaucher sperau ca eu și cu boier Lăpai și cu Piticul, în orice caz, eu, și de abia pe urmă ceilalți doi, să-l omorâm pe Mamona cel Tânăr. Nu numai că nu l-am omorât, dar, în afară de mine, este ultimul dintre noi care mai trăiește. Și acum dă târcoale casei mele, chiar în noaptea asta când scriu aceste rânduri, el și cu oamenii lui au fost aici sau numai oamenii trimiși de el să mă omoare. I-am hăituit și i-am prins și acum este iar liniște și iarnă și noapte.”.
Momentul de respiro, al redactării, va trece repede. S-a consumat, de fapt, de o bună bucată de timp, fiindcă, în introducerea romanului, Tache de catifea e “mort și îngropat și uitat de multă vreme, de atunci, de când, într-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tânăr mă va omorî.”. Alternanța timpurilor verbale este uluitoare, forțând gramatica pentru a integra, într-o aceeași structură narativă, ceea ce s-a întâmplat mâine, ceea ce se va întâmpla ieri. Viitorul a fost deja parcurs, trecutul va fi proiectat în scene vii și făcut relativ impredictibil, iar prezentul este în Tache de catifea o funcție a actualizării, mai puțin o iluzie realistă. Capitolele romanului sunt într-adevăr secvențe ale unei istorii integratoare, numai că distribuția lor nu e serial-cronologică, urmărind și marcând cauzalitatea. Ștefan Agopian le amestecă bine, ca pe un pachet de cărți de joc, împărțindu-le apoi cititorilor, cu “explicații” în avans și în abundență care derutează și mai mult. La a doua lectură însă, realizăm că jocurile sunt făcute, că toate aceste figuri avansate și retrase printr-un fel de prestidigitație epică au un număr finit, câteva culori, valori diferite, dar bine precizate în convenția-cadru.
Simptomatic, revoluțiile nu schimbă nimic din mecanica aceasta implacabilă a existenței omenești. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu sfârșește în derizoriul unor cete de panduri “cheflii și batjocoritori”, iar revoluția de la 1848 reprezintă o nouă ocazie pentru ca Ucigașul să tranșeze partida cu Victima. Surprizele frumoase fiind excluse, miza personajelor neispitite de partea întunecată a lumii este de a stoarce plăcerea de unde se poate. În primul rând, din amânarea faptelor care – o știu prea bine – intră în dinamica ducând la deznodământ.
Tache de catifea e astfel un roman memorabil al suspensiei ce substituie suspense-ul, al parantezelor și digresiunilor, tratativelor și pertractărilor infinite. Când nu vorbesc alandala, fiecare cu gândul la ale lui, precum eroii caragialieni, stăpânii și servitorii Mălurei, ca și prietenii din trio-ul tragicomic Tache-Lăpai-Piticul, se agață de orice prilej pentru a prelungi cât mai mult “comunicarea”, colocviile. Acestea nu trebuie să ducă nicăieri, ci, dimpotrivă, să suspende, să fractureze, să perturbe vectorul cauzal. Aventurile celor trei personaje (grup dominat, nu întâmplător, de un Pitic ceva mai întreprinzător) au aceeași structură oximoronică și abstrusă. Ar fi picarești, dacă personajele ar binevoi să treacă la acțiune, să participe efectiv la momentele prezentului, influențându-le pe acestea printr-o conduită a deciziei. Dar, la ce bun? “Mirosea a încins și a praf, așa cum miroase pe un drum pe care n-ai plecat încă, și e zi și e cald și ți-ai ridicat piciorul, dar nu l-ai așezat încă, te afli într-o mișcare suplă și veselă și nu știi că, atunci când îl vei așeza, totul va începe într-o urnire continuă și nesfârșită. Și într-o parte albind, zidurile casei tale și zgomotele liniștitoare pe care le știi acolo și ușor depărtate și triste. Se gândi la toate acestea, dar ca și cum pasul acela, primul, ar fi fost ultimul.”.
În finalul romanului, melancolicul Tache de catifea, îndreptând pistolul spre unul dintre răufăcători, “încet și necontenit începu să apese pe trăgaci”. O carte excepțională se rotunjește și se încheie – fiindcă istoria însăși s-a încheiat deja – înainte ca glonțul să pornească pe țeavă.
Ștefan Agopian, Tache de catifea, roman, ediție definitivă, în Opere, I,prefață de Eugen Negrici, Editura Polirom, Iași, 2008, 744 p.