M-am hotărât să ies la atac.
Mă-nvârt într-o lume de intelectuali. Ca să n-avem vorbe și să nu ne pierdem în speculații, dicționarul zice că „INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală”.
Să remarcăm, doar în treacăt, că definiția implică – în mod corect! – că intelectul poate fi folosit și altfel decât creator…
Dar nu despre asta e vorba aici – decât, poate, indirect. Fapt e că, dacă vorbești cu oricine din lumea asta intelectuală, va susține că iubește cultura, care, din păcate, vai!, nu e promovată. Dar, dacă-l întrebi la ce emisiuni culturale se uită sau ce reviste de cultură citește, o să dea din colț în colț. Deși acestea există! Nu multe, dar suficiente. De fapt, cu cât sunt mai puține, cu atât fiecare dintre ele ar trebui să aibă o audiență mai mare, logic, nu? Chiar presupunând că fiecare intelectual s-ar uita la o singură emisiune, aceasta ar trebui să sară binișor de 5% rating. Și nu iau în calcul numărul posesorilor de diplome universitare, căci atunci audiența emisiunilor de cultură și tirajul revistelor de profil ar trebui să bată „Românii au talent” și tabloidele!
În realitate, este așa cum se știe. Nu dau cifre, că mă bușește plânsul. Și, nota bene, nu este vorba numai despre producțiile românești: canalele Discovery se zbat și ele pe la 1%.
Nimic nou, de altfel: când s-a desființat TVR Cultural, toată lumea bună a sărit în sus de justificată indignare, dar la mitingul de susținere din fața Ateneului au fost vreo treizeci de persoane. Dintre cei pe care TVRC îi super-promovase, le dăduse emisiuni pe mână etc., a venit doar Grigore Leșe…
Trei: nu-i așa că e dramatică situația editurilor, care cu mari eforturi publică volume, de autori români, care nu prea se vând, iar 40-50 sau chiar 60% din prețul cărților este oricum înhățat de către distribuitori și, colac peste pupăză, mass-media nu încurajează cartea, duse-s zilele în care marile cotidiene, care pe atunci vindeau un milion de exemplare pe zi, aveau câte o pagină de cultură?
Ei, bine, ce-ați spune dacă ați afla că poate fi o problemă să găsești pe cine să chemi într-o emisiune de promovare editorială? Sau că un editor poate veni la o întâlnire fără cărțile pe care vrea să le vândă?
Dacă ați intrat măcar o dată într-un târg de carte, ați putea spune cine a câștigat premiile Uniunii Scriitorilor în anul respectiv? Probabil că nu, pentru că n-ați văzut niciun afiș sau banderolă pe carte menționând acest lucru.
Ce să mai vorbim despre nenumăratele cărți care nu au parte de nicio lansare – deși aceasta poate fi gratuită – sau la ale căror lansări sunt prezente o mână de persoane, iar vorbitorii încep prin a mărturisi că n-au apucat să citească volumul, dar îl știu pe autor, e băiat bun.
Eu nu cred că există vreun pericol de colaps al culturii românești. Se petrec nenumărate lucruri minunate, în toate artele, pe baza sistemului „Omul sfințește locul”.
Nu cred, de asemenea, că există o dramatică descreștere a audienței. Pentru spectacole și concerte ar fi și ridicol să susții așa ceva, toate au loc cu casa închisă. Dar nu este adevărat nici pentru citit. Nu se citește nici mai mult, nici mai puțin decât acum 10, 20 sau 30 de ani, doar că numărul de cititori, relativ constant, se împarte la o producție editorială incomparabil mai mare, de aceea tirajul unei cărți e mult mai mic, dar nu și suma tirajelor!
Dar, dacă există – și există! – probleme serioase în unele zone ale culturii, acestea sunt interne, nu externe. În interiorul sistemului de creație, producție și promovare – respectiv în interiorul publicului-țintă. Înainte de a ne jelui, ar fi bine să analizăm cinstit cum și cu ce contribuim fiecare la supraviețuirea și dezvoltarea culturii române.
Fiecare dintre noi, ăștia, care ne dăm intelectuali.
E înainte de toate o problemă de conștiință, dar și una de știință a comunicării.