Mâna subțire la încheietură ca un vreasc. Degetele alungite de parcă nu se mai terminau. La unghiile groase, buricele ca mingiuțele de tenis – îngălbenite de tutun. Mâna dreaptă. O așeză pe masa de lemn din tindă. În colțul de sus, printre pânze groase de păianjen, radioul. Cheța Vasile din Desiștea își spuse că fără nevastă vreme de zeci de ani se gândea nopțile că nu va putea trăi. Îi cumpărase de la oraș canapeaua roasă cu o adâncitură în mijloc. Chiar deasupra, pe perete, era “Cina cea de Taină”, icoană italienească. Faină. Cu rama făcută la Oraș. Maria murise de opt ani. Acuma se gândea liniștit la ea. De parcă nici n-ar fi fost.
Era palid. Pomeții osoși. Obosit. Epuizat de munca de peste zi. Cheța Vasile din Desiștea era singur. Trăia cu ochii. Simțea cum i se sparg culorile în creier, țâșnesc din iris ca aripile de lilieci. Lumina era ca o compasiune. Mâncase din carnea aia de porc friptă în bloadăr. La început se uitase la bucata cărnos-roșie ce scuipa parcă sânge. Și apoi grăsimea. Era porc de coteț. Vomă. Scârbă. Apoi poftă de mâncare. Se visă în măcelăria lui Șloim. De lângă râu. Parcă i se scutură ceața de pe pleoape. Șloim îngenuncheat umblând după bucățile coșere de carne ale unui vițel. Îi dădu binețe. Continuă să taie carnea zâmbind. Murmurând rugăciuni de neînțeles. Parcă te poți ruga atunci când omori un animal. Dar ziua aceea cu soare galben-pământiu, cu zgomote înăbușite de oase, cu lovituri regulate de satâr. La fiecare zgomot țâșnea sângele. De parcă nici n-ar fi fost.
Cheța Vasile din Desiștea ieșise speriat din măcelăria lui Șloim. Alergase la cârciumă. Printre oameni. Îi ardea gâtlejul și parcă se sufoca. Avea mușchii încordați. Era din nou mic. Nu-l mai vedea nimeni.
Cheța Vasile din Desiștea se trezi cu un bulgăre auriu în piept. Era neliniștea care nu-i plăcea deloc. Din cauza ei nu mai dormea ziua. Somnul de noapte era în regulă. Cel de zi devenise răutăcios. Cheța Vasile din Desiștea trebuia să uite. În cameră se făcuse frig. Cheța Vasile din Desiștea nu se mai bucura de nimic de câțiva ani de zile. Asta îi plăcea. O siguranță deplină punea stăpânire pe el. Călca pe pământul tare. Cu picioarele. Nu vorbea despre trecut. Salută. Avea optzeci de ani. Era respectat. Era înțelept. Saluta și pleca mai departe. “E tare înțelept”, ziceau desiștenii cu invidie.
Cheța Vasile din Desiștea mai avea o singură problemă. Visele. Dar alea veneau de dincolo.
N-aveai cum să le stai împotrivă. Visul era ca un creștet de deal ce parcă țâșnește de după curba drumului către Cuhea.
Mâncase bucata aia de carne. Osul aruncat în coșul de răchită era pentru câine. Mai avea bucăți de carne puse în tindă la saramură.
Satârul lui Șloim parcă devenise o prelungire a mâinii. Șloim își înălța ochii. Privea fix. Lovea. Parcă ar fi tăiat crengile copacului ce se vedea prin fereastra măcelăriei.
De parcă nici n-ar fi fost.
M-am născut în 1926, pe 21 august, în Desiștea. În casa lui Ion Gheorghe, tata meu ăl bătrân. Unde o fost și moară. Mai demult. Am stat doi ani. M-am mutat în Podirei, că tata a fost acolo. La șapte ani, ori mai bine zis în 1933, am intrat la școală. Înainte, pe la cinci ani, am șezut la vaci. Ori mai bine zis în 1931. Pe câmp. Acolo am crescut. Cu Chifor și cu Gavriș. Când ploua, de venea la mine cineva era bine. De nu venea până seara, era uscat. Puneam în traistă o bucată de mălai și slănină. Și gata. Trecea o zi. Unde stau eu acuma a fost casă domnească. Da’ bătrânii aceia o murit. Și o rămas pustiu. Era atuncea un revizor școlar Ciupea Ion, care ne-a dat nouă casa. Ne-am mutat și am învălit-o la acoperiș cu draniță.
Elevul Cheța Vasile din Desiștea o făcut șapte ani de școală. Pe când am gătat, învățătorul Mureșan, că așa îl chema, o zis către tata “adu copilu’ ăsta să-l duc eu în Dej la un mecanic mare, să ajungă OM. Da’ tata nu m-o lăsat. S-o temut că n-a avea cine să grijească de vaci. Atunci nu mi-o părut rău. Eram sătul de școală. Apoi m-am socotit că nu era rău să mă fi dus. Da dacă nu m-o lăsat… Acuma o trecut. De parcă nici n-ar fi fost. În clasa a șaptea, am fost calificat al doilea din patruzeci și doi de elevi. Nu eram prost. La 17 ani am căpătat ordin de chemare la oaste. Tocmai în Beclean trebuia să ajung. Eram singurul dintre tineri care am mai rămas în Desiștea. Că bătrânii erau duși de mult. Am mărs zece ceasuri până acolo. Badea Gavriș m-o dus cu caru’, că tata era plecat în Germania. Acasă o rămas numai mama singură. O noapte am stat în Gâlgău. Am înnoptat la o casă, să nu merem direct în gară, că să trăgea. Avioanele treceau pe deasupra CFR-ului. A doua zi, de dimineață, m-am dus în gară. Am bătut într-un gemuleț. Omu’ ăla din ghișeu s-o răstit și mi-o spus că am tren peste două zile. Am făcut cale întoarsă. Pe drum m-am întâlnit cu domnu’ Molnar, comandantu’ de leventiști din Săcel. El avea ordin să meargă la Budapesta. Mi-o spus: “Drept să-ți zic, nu știu dacă să mai merg sau să nu mai merg”. Apoi dacă Molnar nu știa precis dacă să meargă ori să nu meargă la ungurii lui, eu m-am hotărât s-o iau către Desiștea. Îndărăt către casă. Am luat-o prin mălai. Cu grijă. Singur. Eu am spus altora că așa plec și că nu răspund pentru nimeni. La un neamț i-am dat slănină și mi-o dat țigări. Pe la Bizușa am făcut târgu’ ăsta. Eram neumblat prin lume, da’ știam să mă feresc. Am trecut Dealu’ Măgurii și am ajuns acasă. Mama descărca fasolea. Patru ani am stat ascuns în Desiștea. În 1948, m-am însurat. Apoi am plecat în armata românească de am făcut școala de tractoriști la Ciorogârla. Äia o zis să stau acolo să lucru după armată, că-s priceput. Eu n-am vrut să rămân. Mă aștepta muierea acasă. Da’ când am ajuns în armată, nu eram fumător. Acolo eram șase care nu fumam. Când fumătorii aveau pauză de țigară, noi măturam sectorul. Așa că ne-am făcut și noi fumători. Eu am fost ultimul înscris, că n-am mai rezistat că se tot mărea sectorul la măturat. Fumam câte două țigări pe zi. Îi duceam la tata pachete cu țigări și el era mândru că-s soldat deștept.
După armată, am luat o batoză. Din Desiștea. De la cineva. Când se făcea colectivul. Așa că, într-o zi, o venit președintele ăla și mi-o zis: “Dacă vin să-ți cer 1.000 lei impozit, ai de unde să-mi dai?” Am zis că nu aflai 1.000 lei în toată Desiștea. Că atuncea s-o schimbat banii. Președintele ăla m-o pus să aleg din trei lucruri unul: “Ori te înscrii în colectiv, ori te faci chiabur, ori te ducem la canal.” I-am spus așa: “Dacă mă duci la canal, îmi faci un favor, că acolo-s doctori și ingineri.” Și i-am spus povestea lui Șloim, măcelaru din Desiștea, care era un evreu sărac și când s-a dus în lagăr el era vesel pe peron la oraș și zicea că, în sfârșit, o ajuns să meargă și el acolo unde-s duși evreii bogați. Președintele ăla o dat cu pumnu-n masă. Da’ și eu m-am scris cu viteză în colectiv. M-am scris și în partid și când m-o certat muierea i-am spus că n-am avut de ales. Azi am patru fete: una-i la Cluj, una la oraș și una-i aci secretară la școală și una-i în Moldova. Aia nu tare m-o ascultat. Da’ astea toate o trecut. De-acuma-s văduv și singur. Asta-i povestea mea, care s-o dus de parcă nici n-ar fi fost…
Nu mai erau zile înmiresmate de gânduri ori de speranțe. Sângele parcă devenise pastă grea de săpun de casă. Grăsime de animal și sodă caustică prin vene. Cheța Vasile din Desiștea trăia fiecare zi ca o amânare. N-avea curajul de a se opri. Aștepta fiecare ceas să se stingă minut cu minut. Să dispară. Altădată, simțea cum asupra-i cobora lumina. Altădată, se bucura. Altădată, cerul era blând și cald. Altădată, apărea ceva. O piedică. Din exterior. Îi amâna pașii pentru ziua de mâine.
Cheța Vasile din Desiștea nu mai avea ziua de mâine. Altădată, săptămânile, lunile, anii îi fâlfâiau ca aripile de lilieci pe la ureche. Și îi plăcea. Pentru Cheța Vasile din Desiștea, anul era ca o linie. La 80 de ani. Singur. Obosit. Arunca în sertar banii mototoliți de pensie. Se uita degeaba la fețele oamenilor. Acasă stătea pe canapeaua nevestei. Se ridica brusc. Nu-i plăcea. Ca o durere. Ieșea în curte. Se ducea la grajd. Fuma. Încolăcirile de fum erau altădată gânduri. Era tratat cu respect pe uliță. Pe drumul mare al Desiștei, îl salutau cei de șaptezeci de ani. Tinereii de șaizeci nu îndrăzneau.
Doamna învățătoare Zenaida era vecina lui Cheța Vasile. În Desiștea. Era foarte citită. Eminescu… Dostoievski… Tolstoi… Proust… Spusese odată în cancelarie: “Omul ăsta nu stinge lumina nici după miezul nopții. Aveți grijă cum vă purtați cu el când îl întâlniți. Cheța Vasile e un înțelept.”
A fost destul ca să afle întreaga Desiște. Intelectualii și funcționarii de la primărie îi zâmbeau larg. Când îi strângeau mâna, se aplecau ușor. Cheța Vasile, din Desiștea, nu îi vedea.
Brusc. În luna lui octombrie. Apăruse schimbarea. La optzeci de ani și aproape două luni. Începu să urineze. O usturime teribilă îi cuprinse fiecare mușchi al feței. Prinseră a-l durea șalele. Tot trupul îi era încordat. Îl cuprinse o milă teribilă. Își trecu mâna osoasă prin părul slinos. În tindă, milioane de fluturi zburau cu mișcări de balerini cu aripi. Unii își ardeau aripile la lumina becului. Ca niște proști.
Și-ar fi dorit să-i ia pe lopată și să-i ducă în grădină. Să-i îngroape. Creștinește. Altfel, vântul le va spulbera aripile arse.
Pământul îi poate ține. Țărâna.
Cheța Vasile din Desiștea își simți privirea umedă. Cheța Vasile din Desiștea, groparul fluturilor. Asta da meserie! Luminile rătăcite prin perdea se jucau de-a umbrele pe pereți. Apoi flăcările soarelui se stinseră. Pereții erau goi. Cenușii. Firele groase de păianjen prinseseră zeci de fluturi. Lângă radio. Prizonieri.
Măcelăria lui Șloim. Sângele. Carnea. Camera cu gheață. Frigul acela. Cheța Vasile din Desiștea șopti protector: “Să nu răcească fluturii.” Zborul fluturilor îi mângâia auzul. Acolo, la budă, Cheța Vasile din Desiștea își înfipse adânc mâinile în buzunare. “Ploaia te udă când are ea chef”, își spuse Cheța Vasile din Desiștea. Avea optzeci de ani și aproape două luni. Înțelept. Se puse pe fluierat. “Nicio grijă. Nimeni nu scapă!” – auzi Cheța Vasile o voce. Altădată. În tinerețe. Era vocea lui.
Cheța Vasile din Desiștea auzi perfect vorbele doamnei Zenaida. Învățătoarea rea de muscă din Desiștea îi spuse în fața școlii secretarului de la primărie: “Mi-ar face plăcere să treci mâine pe la mine, când își moaie soarele umbra pe pereții din tinda lui Cheța Vasile Înțeleptul.”
O mirare nespusă îl cuprinse. Cheța Vasile Înțeleptul din Desiștea își spuse în gând: “Oare de ce unii oameni nu râd niciodată?” Și gata. Apăsă cu putere clanța acelei uși. Altădată era clanța ușii prin care intra în tindă. Acuma – nu. O moleșeală teribilă ca intrarea în somn. Apoi o lumină caldă, domoală. “Așa da”, își spuse, plin de o bucurie ciudată.
Cheța Vasile, Înțeleptul din Desiștea. Făcuse optzeci de ani în august. Acuma era octombrie. De parcă nici n-ar fi fost.
2009 – august, 26-27-28, Corfu, Grecia
Va urma