Mă întreb dacă
ar fi sănătos ca poezia lui Petru M. Haș să fie la fel de
spectaculoasă, de convulsivă ca însuși autorul ei. Poate nu
sănătos, dar de mare efect cu siguranță. “Când au venit
imaginezii” (Brumar, 2010), poetul trebăluia prin casă fără
spor, cam cu lehamite. Așa că, odată invadat, și-a pus problema: să
capituleze, ori să încerce să-i învețe minte. Fapt e că nu a rămas
de istov. S-a opintit și a obținut un fel de armistițiu: nici ei să
nu-l transporte în cine știe ce regat cărtărescian, dar nici el să
nu se ia prea în serios ori prea în
neserios.
Rezultă un precipitat artistic foarte pe muchii de avangardă, în care multe gesturi mari sunt luate la pupă, dar prespălate până devin semnificanți-popice. Începe în forță, brațele sus, părul vâlvoi și sprâncenele încruntate, carevasăzică “În fond și așa mai departe”: “Și noi am plecat să spargem/o bancă/ să ne spargem pe-o bancă/ într-un loc mai dosit/ unde ne-a găsit ăla în uniformă/ în timp ce tocmai ne aranjam/ ținuta. Păi, dumneavostră ați/ avut aici un act sexual. Ați/ săvârșit…/ Da, domnule, slavă Domnului,/ în sfârșit…/ iată-ne, am săvârșit”. Urmuz ajunge Urmuzescu și realizăm: ce păcat că poetul acesta nu scrie teatru!
Eu zic că unii dintre noii poeți au preluat meserie de la ghidușul magistru, capabil să pună în mișcare mecanismul retoric fără combustibil. Adică un combustibil este, respectiv “amintiri despre combustibil”. Unde totul se reciclează prin hazard deconstructivist, ceea ce este cu totul altceva decât. Exact ca și cum Picasso ar repicta un Rembrandt, după care Petru M. Haș ar reinterpreta, la rândul lui, execuția lui Picasso. Nu se întrevede Rembrandt în următoarele rânduri? “Pe urmă o firmă de produse chimice a inventat/ un dispozitiv ciudat/ de-i zice Schopenhauer și cântă mereu/ șansoneta cu câinele/ care-și halește coada și despre care/ alt neamț a zis: ăsta da filosof!” (“Câmpuri-Surduc”).
Din aceeași goană a potențialității jucăuș-amenințătoare face parte și poezia “Kând”: “Kând o să mă apuc și eu/ de ceva/ atunci să vedem/ pe unde/ scoateți KAMAȘA”. Efectul de surpriză al volumului se bazează pe jocul cu virtualitățile. O foarte inteligentă retorică proferând un discurs șugubăț, critic în esență, care în mod deliberat nu-și propune nicio țintă. Strategia ține, pentru că autorul nu tolerează beția de cuvinte și nici nu transpiră infatuare, astfel încât noi să putem întinde degetul: uite încă unul care nu se mai suportă!
Nu toate fandările sunt reușite. Unele alunecă în fandacsii previzibile. Pocnitorile lui Petru M. Haș sunt faine atunci când ne surprind, când silogismul este cumva electrocutat, deși, culmea, i se respectă modul. Mici minunății de genul “uitarea/ această parașută/ nurlie/ în brațele ei/ cad cu toții/ deși lor/ nici nu le vine/ să creadă” (***). La un moment dat, fără să realizăm, concluzia a divorțat de premize.
O altă calitate a acestei arte este concizia energică cu devierea dinspre final, care nu este propriu-zis poantă, ci o rezolvare cu forță însutită. Încă o dovadă că poezia contemporană aparține inteligenței ce singură poate asigura spectacolul, fără farafastâcuri: “mă tot uitam la blonda aia mică/ din cafeneaua “literară”// care/zău/ avea ce plimba/ de-aveam o pușcă de vânătoare/ trăgeam foc în aer// poate venea primăvara” (***). Chiar și în jocurile cu rima, atât de periculoase prin futilitate, vitalitatea condeiului se arată irefutabilă, mântuind situația de (șah)pat la limită: “Înainta așa spre mine uriaș/ ducând în mâini un talger/ de inox pe care ședea/ Salomeea în poziția lui Gautama/ Așa că a trebuit să cobor din/ pat, în timp ce fata ebree/ s-a transformat într-un Shiva-femeie./ Avea un set de brațe, un alt/ set de picioare și-ntre ele/ un lotus, o floare”. Mai gingaș decât Emil Brumaru, Petru M. Haș își stinge dorurile blasfemiatoare și hibride în nectarul scriitoricesc. Își cenzurează gura păcătoasă prin inundare: “și cu asta, basta!/ rege al nostru din Nazareth./ bani de vodkă/ ne-au mai rămas/ pare-se/ berechet” (Înălțarea Domnului). Dar alteori prestidigitația devine jucărea, calificată ca atare chiar din titlu: “Suntem o vită costelivă/ ce paște iarba din colivă” (niscai stihuri și distihuri).
E o mare artă să fii capabil să scrii simplu despre ceva imprecis – și încă la modul tangențial. Au mai încercat-o și alții și ori au căzut în manierism, ori s-au umplut de referințe culturale ca de rujeolă. Faptul că cititorul închide cartea poate nedumerit, dar ațâțat, deci deloc plictisit, mă face să spun că am citit un volum dat în paște. Cel mai simplu și curat volum de versuri, în care cultura mustește la tot pasul, dar trebuie să calci apăsat cu pasul minții ca ea să țâșnească. Altminteri, finețuri împachetate cu gust: “S-aude glas/ de gîște sălbatice/ călătoare/ pe cer.// Bătrâne, e apa-n/ ceainicul/ de pe aragaz” (Février).
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.