Când Horia Gârbea mi-a dăruit volumul de poeme pantera sus, pe clavecin (Editura Tracus Arte), i-am spus că îi prețuiesc inteligența. Răspunsul a fost că el speră ca în poezie să i se observe și sensibilitatea. Și mă gândeam că arta fără inteligență nu poate ajunge decât până la sirop sau rețete comerciale penibile, așa cum a ajuns mai toată civilizația noastră. Inteligența este sigur că nu poate plictisi. Pe de altă parte, e adevărat că inteligența de una singură poate crea focuri de artificii – spectacol superficial. Gogorița este însă alta. Aud de atâtea ori că inteligența ascuțită este un handicap pentru artist. E limpede că inteligența înseamnă luciditate, iar luciditatea împinge la cinism. “Câtă luciditate, atâta dramă”, decreta Camil Petrescu. Și totuși, de ce un om fără inteligență nu ar putea fi și sensibil? Pentru că, așa cum bine știm, există două tipuri de inteligență: una pragmatică și alta artistică. Bineînțeles, nu dau doi bani pe această dihotomie. Cine are inteligență artistică, o posedă și pe cea pragmatică, numai că, de multe ori, ea i se pare rudimentară, vulgară. Așa cum un afacerist de succes, care vede lumea în procente și profit, nu poate fi decât un nătărău care se crede nemuritor și refractar la frumos. De parcă banii ar avea și alt scop decât sporirea frumosului.
Așa că îl asigur pe poet că ascuțita lui inteligență nu impietează în niciun fel asupra dozei de sensibilitate a cărții. Ba din contră, ea păzește versurile nostalgice de pericolul însiropării. De exemplu, în ciclul trecătorul din Karoma spațiile și vremurile se încalecă întru amuzantă relativizare postmodernă: “cine e ăsta să meargă la efiria/mai așteaptă nu te sfătuim/e departe pericole/ce știi tu despre asta,/mai bine ia-ți un bilet/pentru motru pentru mizil/unde-am ajunge dacă/am ajunge toți la efiria/cer un bilet pentru efiria/mă huiduie mă gonesc mă lovesc/toți călătorii impiegații acarii//cum ți-ai petrecut vacanța/mă întreabă indiferent/marele inchizitor/am fost în efiria” (călătoria). Fiecare voiaj devine un pelerinaj la Mecca într-o noapte de decemvrie. Însă hai să fim contemporani, să părem cool și cu picioarele pe pământ. Și totuși, finalul de la milioane de dimineți aduce cu ultima mișcare a Simfoniei a IX-a de Beethoven, exploziv și zen, totodată: “la capătul străzii/răsare soarele/și gara se înroșește/ca o negustoreasă pudică//în fiecare dimineață/aflu că dacă ar fi ea/ultima din viața aceasta/dincolo de calea ferată/mă așteaptă milioane de dimineți” (milioane de dimineți).Titlul se reflectă în poeme de cărți de colorat (“ce viață dulce/să fii hipopotam bătrân/într-un circ/de provincie”) încheiate naturalist, neașteptat pentru spiritul acid-ludic al autorului (“ce bine e să fii bătrîn/să nu mai ieși în arenă/nici măcar duminica//să miroși și tu a putregai/a hipopotam bătrîn/atît de tare/încât toți să te lase în pace” – menajeria).
Alt aspect plăcut este claritatea meditației, sintaxa limpede. Poetul nu se rușinează să exprime simplu ceea ce îl uimește/întristează. Hotărât lucru, Horia Gârbea nu face parte dintre poeții muzicali care bat ritmul cu mâna/piciorul în timp ce recită. O muzicalitate absolută, în care înțelesul devine inutil. Filmul pe care l-am mai văzut este unul ne-experimental, dar care te pune pe gânduri: “păcat că nu poți muri/decât o singură dată/cînd și cele mai proaste/spectacole au parte/de repetiții//ce-o fi fost în capul lui dumnezeu cînd/ne-a dăruit o singură moarte”. Deși pare atât de simplu, mă gândesc ce discuție s-ar putea încinge pe marginea acestui poem în contrast cu disperarea eminesciană de a nu obține moartea definitivă, ci doar simulacrele ei.
La fel, întrebarea, poemul celor două pisici alintate, una albă, alta neagră – asemenea celor doi corbi din mitologia nordică ce dau roată frunții lui Odin – se încheie în suspans premonitor, nu în poantă: “amîndouă se alintă/rotesc cozile/mulțumindu-mi pentru/hrana zilnică și/din priviri/amîndouă mă întreabă/cînd/cînd”.
Simplitatea construcției și a imaginii este condimentată, totuși, cu senzații bogate, mereu problematizate, împinse dincolo de descriptivismul tranzitiv: “cel mai mult/îmi plăceau omizile/îmi cădeau în păr și/pe brațe/cădeau din cireșul/atunci tînăr și/nu le striveam pe toate/deși îmi plăcea/mirosul lor terciuit//pe cîteva le păstram/pe cele mai groase/le puneam în gură și/ nu le mîncam ci le lăsam/să le simt perișorii pe limbă/pînă se umezeau/bine de salivă/și nu-mi mai erau/de folos” (eu și omizile).
Sincer să fiu, sunt surprins de forța, delicatețea și varietatea poeziei lui Horia Gârbea. De la un autor jucăuș și mordant ar fi, teoretic, de așteptat o singură direcție. Parabolele lui sunt pline de miez și spectaculoase scurt-metraje. Bunăoară, pînă sus: “mi-a spus: fiul meu/ia pușca asta/nu uita trepiedul pentru ea/mai ia aceste patruzeci de cutii/cu câte patruzeci de cartușe și/gîndește-te cum ai să le duci pînă sus/că în spate ai sacul cu grenade/iar pe față ai masca”. O minunată lecție de simplitate și de claritate a construcției, în spatele cărora se deschide un peisaj semantic cu puternice forme de relief. De citit, l-am citit cu lejeritate. Când a fost vorba să scriu, însă, am avut nevoie de suportul sonor al simfoniilor lui Anton Bruckner – un compozitor peste măsură de nesurâzător.