Anul 1956 a fost poate cel mai important din istoria poststalinistă. Și chiar dacă nu am receptat pe loc toate evenimentele sale politice marcante, în nici un caz cu intensitatea pe care ar fi meritat-o, acum îmi pare util să le recapitulez în succesiune istorică, pe scurt și într-o manieră obiectivă, deocamdată neamestecându-mă decât rar în mersul evenimentelor. Unele dintre acestea au fost uitate, altele sunt cunoscute fragmentar sau inexact. Or, pe atunci ele au fost pe buzele mai tuturor, multor intelectuali marcându-le existența. M-au întovărășit și pe mine, în lunile de la Előre și după întorsătura de la capătul lor.
În România a existat un început, premonitoriu, înființarea de către Biroul Politic a unei comisii pentru studierea problemelor “naționalităților conlocuitoare” în domeniile economic, politic, social, cultural (17 ianuarie); și un sfârșit, Plenara CC al PMR, care a tras concluziile cu privire la “contrarevoluția” ungară și la partea intelectualității autohtone căzută sub influența “ideologiei burgheze” (27-29 decembrie). Între aceste documente de partid s-au desfășurat momentele-cheie din cursul anului. Le-a declanșat Congresul XX al PCUS, evenimentul capital al acestui an și nu numai.Congresul XX s-a desfășurat între 14 și 25 februarie. A început cu Raportul CC, ținut de Prim Secretarul Nikita Hrușciov. Au urmat Raportul Comisiei de Revizie; Raportul premierului Nikolai Bulganin cu privire la Directivele celui de-al șaselea plan cincinal al economiei URSS (1956-1960). În final a fost ales Prezidiul CC (11 membri titulari, 6 supleanți) și Secretariatul (Hrușciov ca Prim Secretar și alți 7 secretari). Nimic nu părea ieșit din tipic.
Delegația română, compusă din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi și Petre Borilă, nu avea pentru ce să se aștepte la un cutremur de proporții.
El s-a produs totuși, în noaptea din 24 spre 25 februarie. Într-o ședință închisă, la care n-au fost invitate delegațiile “partidelor frățești”, Nikita Hrușciov a prezentat un “Raport suplimentar”, Despre cultul personalității și urmările lui. Apoi Congresul a adoptat o “Hotărâre” care denunța “cultul personalității” lui Stalin și indica măsurile de însănătoșire a vieții politice.
Pentru întreaga lume, a fost momentul cel mai zguduitor din istoria sovietică de după cel de-al Doilea Război Mondial. Vuiau agențiile de presă. Mass-media occidentale au fost inundate de neașteptata și nesperata ruptură de teroarea stalinistă, chiar dacă mascată ori atenuată prin formula eufemistică a “cultului personalității”.
(Pasul înainte Hrușciov va cuteza să-l facă la Congresul XXII. Din ultimii lui ani de domnie nu vor lipsi însă destui pași înapoi, în politica internă și externă, ca și în cultură. După care va fi debarcat din funcție, în beneficiul mediocrului Leonid Brejnev, dispus, sub oblăduirea ideologului-șef Mihail Suslov, la retractarea măsurilor antistaliniste.)
În “lagărul socialist”, Congresul XX a rupt multe zăgazuri. Schimbările din Polonia și Ungaria s-au numărat printre cutremurele majore. Li s-au împotrivit, în schimb, România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Albania lui Enver Hodja, China lui Mao Tzedun. (Între partidele comuniste occidentale s-au accentuat fracturile: cel francez a rămas dogmatic, cel italian a promovat “eurocomunismul” reformist.)
Conducătorului PMR, evenimentul i-a produs numai dureri de cap. Stalinist prin structură, a intuit imediat pericolul: și el putea fi acuzat de promovarea “cultului personalității”. A recurs la proverbiala sa măiestrie tactică, în cazul de față la jocul la două capete, îmbinând supunerea de formă cu revolta de fond.
Din volumul în pregătire la Editura Polirom