La Plenara lărgită a CC (23-25 martie) a reluat ideile lui Hrușciov. În practică nu se despărțea însă de Învățătorul Popoarelor: a păstrat și “Orașul Stalin”, și “Piața Stalin” din București, cu monumentul aferent de la intrarea în Parcul Herăstrău.
Temerile i se adevereau: în cadrul ședinței Biroului Politic (3-6 și 12 aprilie), Miron Constantinescu – susținut de Iosif Chișinevschi – a denunțat “cultul personalității” din România. Cei doi credeau că e momentul prielnic pentru a pune mâna pe conducere, unul – în stat, celălalt – în partid. Emil Bodnăraș i-a susținut întrucâtva; în schimb, Gheorghe Apostol i-a atacat pentru “deviaționism”. Zilele celor doi erau numărate, dar ei vor fi demiși din funcțiile superioare abia peste mai bine de un an: vicleanul Dej știa să aștepte momentul considerat nimerit pentru represalii.
Deocamdată ridica la rang de axiomă poziția adoptată. Câteva zile după Plenara lărgită, la Conferința activului de partid din Sala Floreasca a fost citit “Raportul” Hrușciov într-o versiune rezumată, iar “tovarășul Gheorghiu” a declarat că destalinizarea sovietică nu e actuală în România, întrucât noi eliminasem încă din 1952 “cultul personalității” Anei Pauker și al lui Vasile Luca, iar nici ulterior nu încălcasem în vreun fel “legalitatea socialistă”: asta în situația în care ordonase, după moartea lui Stalin, uciderea lui Lucrețiu Pătrășcanu (groaza constantă că i-ar putea cineva lua locul!) – în acel moment, un act de o sălbăticie fără egal, chiar comparativ cu celelalte “democrații populare” europene (exceptând Albania).
Totodată, Dej a dispus măsuri care să îngrădească și să stopeze orice tentativă disidentă, mai ales în rândul intelectualității și a părții ei presupus cea mai nestatornică în plan ideologic: scriitorimea.
Chiar de la întoarcerea de la Moscova, el a transmis pe căi confidențiale ca “Raportul secret” hrușciovian să nu fie nici publicat integral, nici introdus în țară în vreo limbă străină. Aducându-l cu sine din deplasările oficiale occidentale și împrumutându-l spre lectură unor cunoscuți, poetul Ion Brad și sociologul Fred Mahler, altminteri oameni de încredere, aveau să se aleagă, pentru încălcarea consemnului, cu sancțiuni de partid.
Mai semnificativ, în acest sens, a fost incidentul survenit la Consfătuirea tinerilor scriitori din 20-22 martie (era de fapt cea de-a doua, prima desfășurându-se în 4-5 august 1950, a treia – în 26-27 martie 1961), care a avut loc în Aula Bibliotecii Universitare. N-au fost saluturi de partid. Consfătuirea a deschis-o Mihail Sadoveanu. (Va părăsi sala, când va fi atacat Tudor Arghezi.) A vorbit pe scurt Ion Pas, prim-locțiitorul ministrului Culturii. Raportul perioadei 1950-1956 l-a ținut Mihu Dragomir. La început și la sfârșit a luat cuvântul Mihai Beniuc. Au mai asistat la lucrări Cezar Petrescu, Demostene Botez, Lucia Demetrius, Cicerone Theodorescu. (Intrând pentru puțină vreme în sală, Camil Petrescu a exclamat: – Avem atât de mulți scriitori tineri?!) Ochiul stăpânirii l-a reprezentat însă secretarul CC al UTM, Petre Gheorghe; ca fost președinte al UAER cunoștea pe mulți dintre participanți.
Dintre vorbitori s-au remarcat poeții Ion Gheorghe și Nicolae Labiș. Unul a ridicat un cuvânt de slavă lui Stalin (o lună după Congresul XX). Celălalt a rostit critici destul de prudente. (Își adjudecase de timpuriu notorietatea; în chiar 1956 vedeau lumina tiparului plachetele de versuri Primele iubiri și Puiul de cerb. Pe 10 decembrie va fi accidentat grav de un tramvai; va muri în 22 decembrie. Peste doi ani i se va publica cel mai cunoscut volum, Lupta cu inerția.)
Colegi de generație, printre ei și foști studenți de la Școala de literatură “Mihai Eminescu”, încercau, la rându-le, să “lupte cu inerția” vieții literare, și nu doar a celei literare. În seara primei zile a Consfătuirii, la locuința lui Francisc Munteanu s-au reunit Radu Cosașu, Nicolae Labiș, Eugen Mandric, Teodor Mazilu, Lucian Raicu, Nicolae Țic. Au convenit asupra felului în care să-și orienteze intervențiile.
A doua zi, seara pe la 21, a vorbit, ultimul, Radu Cosașu. Și-a cerut public scuze Mariei Banuș pentru articolul său din Scînteia (1951), în care, în timpul stagiului militar, deplângea, sub semnătura sergentului major Radu Costin, turnura poetei spre “intimism” – acuză dragă, după model sovietic, șefului propagandei de partid. Apoi s-a referit la presa văduvită de dramatism din cauza desfigurării textelor de către cenzură; și, în susținerea obiecțiilor sale, a invocat avertismentul lansat de Lenin, potrivit căruia, după luarea puterii, cel mai mare pericol care pândește presa este “minciuna comunistă”!
Ziua următoare, a treia, Cosașu a fost supus oprobriului. I-a combătut intervenția, ca pe o manifestare de “obiectivism burghez”, Andrei Băleanu, șeful secției culturale la Scînteia – pe care sala l-a întrerupt cu tropăituri și huiduieli, până atunci niciodată întâlnite.
La închiderea Consfăturii i-a criticat pe Cosașu și Mihai Beniuc.
Intervenția acestuia va fi invocată de regulă, atât înainte, cât și după decembrie 1989, ca o chemare la “adevărul integral”. De fapt, la tribună el nu a folosită această sintagmă. Leonte Răutuavea s-o inventeze, stăruind în demascarea “așa-zisei teorii obiectiv-burgheze a adevărului integral”.
Un timp, “adevărul integral” a fost calul de bătaie al doritei atitudini vigilente. Gazeta literară a început campania în mai și a continuat-o în iunie, cu Savin Bratu, “Scrisoare despre adevărul integral” (fără a-l numi pe Cosașu). În aceeași lună, Primul Congres al scriitorilor s-a referit de-asemenea la sintagma incriminată.
Oprobriul îl vor accentuaevenimentele budapestane din toamnă. La sfârșitul anului, Radu Cosașu și Nicolae Țic vor fi dați afară de la Scînteia Tineretului: Țic – mutat la publicațiile pentru străinătate, Cosașu – lăsat, îndelungă vreme, “șomer ideologic”. (Lucian Raicu va fi eliminat de la Viața Românească în 1958, de astă dată în numele luptei împotriva “împăciuitorismului”.)
Nu am știut pe atunci de Consfătuirea tinerilor scriitori, cu atât mai puțin despre ce anume declanșase înfierarea “teoriei adevărului integral” – deoarece cuvântarea în cauză nu a apărut în presă. Voi afla mult mai târziu despre ce și cum s-au petrecut lucrurile la Consfătuire, numai după ce mă voi fi împrietenit cu Radu Cosașu și din scrierile lui, până la detaliile din Autodenunțuri și precizări (2001).
Tot așa, nu pe loc, ci ulterior, Crohmălniceanu îmi va descâlci ițele țesute în jurul “afacerii Jar”.
Alexandru Jar era ilegalist, participant la războiul civil spaniol și la rezistența franceză antihitleristă. Fusese căsătorit cu Olga Bancik, decapitată de Gestapo în Franța (1944) și omagiată ca erou al clasei muncitoare (pe urmă dată uitării). Jar a colaborat la reviste de stânga interbelice, a scris poezii și două romane despre grevele muncitorilor de la Atelierele Grivița. A fost și laureat al Premiului de Stat (1950).
Tocmai un asemenea comunist de vază a publicat, în Gazeta literară (12 aprilie), un interviu, în care denunța proletcultismul și ingerințele partidului în viața literară. Nu putea să nu fie exemplar pedepsit – dar, iarăși, în maniera vicleană a Conducătorului.
Apropiindu-se Congresul scriitorilor, a fost convocată ședința activului de partid din Raionul 1 bucureștean, “I.V. Stalin” (22 mai). Erau prezenți Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Leonte Răutu. În pauză, Jar i-a spus “tovarășului Gheorghiu” că ar vrea să-și dezvolte și cu acest prilej ideile critice. Asistat de Răutu, principalul interlocutor l-a incitat s-o facă. A vorbit. A doua zi (23 mai) a fost aspru admonestat în Scînteia. Biroul organizației de partid a Uniunii Scriitorilor a fost chemat la ordine: dacă nu adoptă măsurile drastice cuvenite – organizația risca să fie dizolvată. Intimidați, membrii Biroului (dintre ei nu-i țin minte decât pe Ov. S. Crohmălniceanu și pe Maria Banuș) s-au supus dictatului: adunarea de partid, convocată rapid, l-a exclus dintre membri săi pe Alexandru Jar; și i-a sancționat cu vot de blam pe Mihail Davidoglu și Ion Vitner, fiindcă nu au luat “poziție față de ieșirea provocatoare a lui Jar” (29 mai). Gazeta literară a adus verdictul la cunoștința scriitorimii (31 mai).
Fusese încă o mișcare care să asigure supunerea scriitorilor și să prevină orice disidență intelectuală publică.
Tehnica aneantizării Congresului XX și a urmărilor sale n-a avut însă același succes pretutindeni. De altfel, o reverberație a Congresului a reprezentat-o și faptul că a fost desființat urmașul Internaționalei a III-a (Komintern) – anume “Biroul informativ al partidelor comuniste și muncitorești” (Kominform), cu sediul la Varșovia (17 aprilie).
În Polonia murise încă dinainte liderul de partid, Boleslaw Bierut (12 martie); i-a succedat Edward Ochab (20 martie). Au fost amnistiați și eliberați 30 000 de deținuți politici (28 aprilie). La Uzinele “Stalin” din Poznan au intrat în grevă 20 000 de muncitori; forțele de ordine au deschis focul, s-au numărat 53 de morți și sute de răniți (28 iunie). Ziua următoare, premierul Józef Cyrankiewicz a amenințat cu represalii dure în caz de noi manifestații de protest.
A urmat totuși Plenara CC (a VIII-a), în ajunul căreia anume Ochab și Cyrankiewicz au fost cei care au convins numeroasa delegația sovietică, sosită pe neanunțate (Hrușciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici și mareșalul Konev, comandantul trupelor Pactului de la Varșovia), să accepte alegerea lui Władysław Gomułka în fruntea Partidului Muncitoresc Unit Polonez: adică tocmai pe cel pe care Stalin îl acuzase de deviaționism naționalist (1948), care fusese arestat și întemnițat (1951), și reabilitat abia în anul pe care-l discut. Odată instalat, Gomulka a stârnit în populație mari speranțe; dar va dezamăgi balansarea lui între liberalizarea promisă și sechelele dogmatice. Demiterea i-o vor cauza protestele muncitorilor față de majorarea prețurilor la alimente; iar în caruselul înlocuirilor îi va urma Edward Gierek (1970).
Din volumul în pregătire la Editura Polirom