Centrul evenimentelor din regiune l-a constituit însă Ungaria. Ele au debutat cu Plenara CC a Partidului Muncitoresc Ungar (18-21 iulie), care l-a înlăturat din fruntea sa, pentru atitudini sectare și dogmatice, pe Rákosi Mátyás, înlocuindu-l cu Gerő Ernő. Abandonarea stalinistului pur și dur, în favoarea altui promoscovit, a girat-o trimisul PCUS, mâna dreaptă a lui Hrușciov, Anastas Mikoian.
Un rol important în precipitarea acțiunilor l-a jucat, de-a lungul anului, Petőfi Kör, înființat încă din martie 1955, sub conducerea lui Tánczos Gábor (apropiat de Nagy Imre), dar devenit activ după Congresul XX. “Cercul Petőfi” a început curând seria manifestărilor sale publice (17 martie 1956), care vor însuma, în cursul primăverii și verii, 12 reuniuni centrate pe dispute. A stârnit vâlvă pe larg comentata în presă acțiune organizată la Casa Ofițerilor (Cazinoul militar) din Váci Utca (Strada Váci), care a supus discuției înnoirea marxismului (27 iunie). Trei zile mai târziu – o zi după greva din Poznan – partidul, condus încă de Rákosi, a înfierat Cercul și practic l-a interzis. Cercul își va relua activitatea în octombrie, categoric de partea lui Nagy Imre.Aici se impune o precizare. Dacă revoltele poloneze au fost precumpănitor muncitorești, disidența din Ungaria a început ca una intelectuală. Era o efectivă “disidență”, adică pornită din interior, declanșată și condusă de cărturari marxiști, scriitori comuniști, ilegaliști recunoscuți. “Cercul Petőfi” și-a propus, îndelungă vreme, doar să liberalizeze sistemul, nu să-l anihileze. Contestatarii cei mai vocali au fost comuniștii reformiști (Déry Tibor, Lukács György, Zelk Zoltán) și “poporaniștii” de stânga (ca Veress Péter, președintele Uniunii Scriitorilor, cel care a citit apelul Cercului la monumentul lui Józef Bem, conducătorul polonez al armatei revoluționare ungare din 1848). Pe lângă oamenii politici din jurul lui Nagy Imre (la rândul său comunist de o viață, și încă din fostul grup “moscovit”), cel mai aspru reprimați, după invazia sovietică, au fost tocmai scriitorii.
Punctez momentele revoluției, calificată la noi drept “contrarevoluție”.
O masă imensă participă la funeraliile din Budapesta convocate în onoarea lui Rajk László și a altor victime ale proceselor staliniste măsluite (6 octombrie).
Pe 23 octombrie are loc o mare demonstrație, susținută de Uniunea Scriitorilor, “Cercul Petőfi”, organizația de tineret a partidului ș.a. E făcut public programul de reformă a vieții politice interne. Nagy Imre îndeamnă mulțimea să se întoarcă acasă, dar trupele de Securitate deschid focul împotriva unui grup care încearcă să ocupe clădirea Radiodifuziunii. E momentul declanșării revoltei. În aceeași seară e dărâmat monumentul Stalin de pe Dózsa Út (Bulevardul Dózsa) – 24 octombrie. Are loc represiunea armată a celor ce demonstrează în Kossuth Tér (Piața Kossuth) – 25 octombrie.
Parlamentul îl instalează ca premier pe Nagy Imre; guvernul e alcătuit din comuniști reformiști și doi membri din Partidul Micilor Agrarieni. Prim Secretar al CC PMU e ales Kádár János (27 octombrie).
Încep luptele de stradă din Köztársaság Tér (Piața Republicii) – 28 octombrie. Nagy proclamă multipartidismul și alegeri libere (30 octombrie). Declară neutralitatea țării și intenția Ungariei de a părăsi Pactul de la Varșovia (31 octombrie). Partidul Muncitoresc Ungar e dizolvat și reînființat sub denumirea de Partidul Socialist Muncitoresc Ungar, condus tot de Kádár. Noul partid agrarian devine “Partidul Petőfi”, având în frunte scriitori de vază.
Hrușciov și Malenkov sosesc la București (1 noiembrie), discută situația din Ungaria cu Gheorghiu-Dej și cu liderul cehoslovac Antonin Novotný. Dej va afirma că el și Emil Bodnăraș s-au eschivat să participe la intervenția armată; Hrușciov va susține, în memoriile sale, contrariul.
Ungaria își declară independența. Kádár János, cu apropiatul său Münnich Ferenc, pleacă, din Ungaria, la Moscova (1 noiembrie). Organizatorul acțiunii pare să fi fost ambasadorul sovietic din Budapesta, Iuri Andropov (viitorul șef KGB și primul care îi va succeda lui Brejnev, timp de un an, în fruntea CC al PCUS).
Trupele sovietice, conduse de mareșalul Ivan Konev, intră în acțiune (2 noiembrie). Nagy Imre încearcă să contracareze intervenția armată printr-o mare coaliție, în care își rezervă funcțiile de premier și ministru de Externe (3 noiembrie). Blindatele sovietice ocupă Budapesta (4 noiembrie), urmând să curețe țara de “contrarevoluționari” (până pe 11 noiembrie). Într-un discurs radiodifuzat, Kádár anunță formarea “Guvernului revoluționar muncitoresc-țărănesc din Ungaria”: el – prim-ministru; Münnich Ferenc – adjunct, ministru al Armatei și de Interne; Marosán György – ministru de Stat. (Celor trei li se va alătura, în februarie 1957, Kállai Gyula.)
Nagy, cu o parte a guvernului său, cere azil politic la ambasada Iugoslaviei (tot pe 4 noiembrie). În ciuda promisiunilor primite, Tito extrădează noilor autorități ungare. Gheorghiu-Dej face o vizită la Budapesta (21 noiembrie). Ziua următoare Nagy e îmbarcat spre România, împreună cu 39 de colaboratori. De la sosire (23 noiembrie) sunt ținuți în domiciliu forțat la Snagov. Cardinalul Mindszenty József cere azil la Ambasada SUA din Budapesta; va sta 15 ani în refugiul de la ambasadă.
Un an și jumătate mai târziu se desfășoară procesul “lotului Nagy” (9-15 iunie 1958). Sunt executați Nagy Imre, Gimes Miklós și Maléter Pál (16 iunie, dimineața). Se pronunță numeroase alte sentințe, cu condamnări la ani mulți de închisoare. Amnistierea deținuților va urma în câteva etape (1959, 1963, anii ’70). Unii norocoși scapă de întemnițare; filosoful și esteticianul Lukács György va trăi retras până la moarte (1971).
În România, supunerea față de politica oficială a PMR a fost tulburată de protestele unor grupuri de studenți maghiari și români, manifestându-și solidaritatea cu mișcările budapestane. Mișcări contestatare – de îndată reprimate – au avut loc la Institutul de Arte Plastice din Cluj (apoi și în alte institute clujene), la Institutul Politehnic din Timișoara, în câteva universități și facultăți bucureștene: Științe Juridice, Filologie, Ziaristică, Filosofie, Teatru, Medicină generală, Arhitectură, Politehnică, Construcții.
La sfârșitul lunii octombrie și în primele zile din noiembrie, au existat câteva încercări de organizare: studenții-filologi l-au chemat la dialog pe Iosif Chișinevschi, care n-a dat curs invitației; s-a convocat un miting studențesc în Piața Universității, care n-a mai fost finalizat; studenții-filosofi au încercat încă o tentativă de protest la mijlocul lunii noiembrie. Organele de represiune au arestat, anchetat și trimis în judecată grupuri de studenți: “Lotul Derdena”, “Lotul Bulai”, “Lotul Mitroi”, “Lotul Ivasiuc” ș.a. (octombrie-noiembrie 1956, începutul lui 1957).
Printre numele cunoscute de inculpați (atunci sau mai târziu) s-au numărat: Alexandru Ivasiuc și Mihai Victor Serdaru (Medicină), Aurel Covaci (Filologie), Steliana Pogorilovschi, ulterior Stela Covaci (Ziaristică), Dumitru Panaitescu-Perpessicius (Drept), Alexandru Mălinescu (Teatru), Mihai Stere Derdena și Alexandru Bulai (Filosofie), Marin Petrișor (Politehnică), Radu Gabrea (Construcții) etc. În detenția din Gherla a murit Ștefan Negrea (Filologie).
În noiembrie au fost organizate, în centrele universitare românești, reuniuni studențești care să înfiereze “calomniile” occidentale cu privire la reprimarea adepților Budapestei. În presă au apărut relatări despre aceste ședințe, cu numele participanților dispuși să denunțe uneltirile imperialiste.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a condus delegația de partid și de stat la Budapesta, pentru consultări cu Kádár János și colegii săi din noua conducere ungară (22-28 noiembrie).
În fine, are loc Plenara CC al PMR, care, în urma evenimentelor din Ungaria, aprobă măsuri de ameliorare a situației populației (27-29 decembrie).
Din volumul în pregătire la Editura Polirom