Este poetă, prozatoare, eseistă,
diaristă, personalitate de prestigiu a literaturii Australiei, cu o
voce lirică inconfundabilă a țării sale. S-a născut la Brăila in
1935, făcând parte din comunitatea grecească a orașului. In 1947 a
emigrat impreună cu familia in Grecia, apoi in Noua Zeelandă,
pentru ca, in cele din urmă, să se stabilească in Australia. A
studiat in România, Grecia și Noua Zeelandă. A avut funcții
administrative in sistemul universitar și a făcut parte pentru
mulți ani din Consiliul Artelor din Australia. A debutat in poezie
in 1973 cu volumul The Alien (Străinul), iar in proză
in 1975: The First Journey (Prima călătorie), urmate
de o serie intreagă de noi titluri in ambele genuri. Absence
(Absență) este o antologie din lirica autoarei, cu poeme
inedite (1992, reeditată in 1998). Tradusă in cehă, franceză,
greacă, germană, maghiară, italiană, turcă (și acum română),
scriitoarea este prezentă in numeroase reviste, antologii, cărți de
referință, in Australia și in străinătate. A participat la
manifestări literare practic pe toate continentele. Creația
autoarei este apreciată pentru austeritate, finețe și intensitate,
pentru bogăția ecourilor culturale și existențiale, pentru spiritul
ei universal, pentru tonul diferit pe care il aduce in
cultura australiană. Scrisul ei reflectă in modul cel mai
interesant identitatea dizlocată, vizând – dincolo de suprafața
fracturată a unor realități multiple – profunzimea, “experiența
fundamentală”.
Plecată din România la vârsta de
12 ani (fără să mai revină vreodată), stabilită in Australia din
1960, Antigone Kefala păstrează vie amintirea țării de naștere, a
anilor formatori de aici. Și continuă să vorbească uimitor de bine
limba română, așa cum se poate vedea și in interviul de
față.
Volumul de versuri
Absență, cuprinzând și un important eseu al autoarei,
Drumul spre limbă, este in curs de apariție la Editura
Omonia, 2010.
– Ce inseamnă pentru Antigone
Kefala faptul că s-a născut intr-un port de la Dunăre, in
România?
– Brăila – nu numai orașul meu
natal, dar orașul părinților mei, care s-au născut acolo și intr-o
oarecare măsură și al bunicilor mei, care și-au petrecut acolo
viața. Brăila a rămas intotdeauna o parte importantă a vieții
noastre, nu numai prin faptul că vorbeam românește acasă, dar prin
amintirile părinților – viața la Brăila, prietenii lor, viața
culturală a orașului, la care ei luaseră parte, toate astea formau
un trecut cu care măsuram noile impresii, noile societăți și felul
in care ne simțeam. Mai târziu desigur și treptat, necesitățile
noii vieți, alte peisagii, alte limbi, au făcut ca trecutul nostru
in România să inceapă incet-incet să se indepărteze.
– Invremea copilăriei
dvs. la Brăila, cum vă simțeați, asemenea și totodată diferit,
făcând parte dintr-o anume comunitate, o minoritate
etnică?
– Evident eram conștienți
că nu eram români, ci de origine greacă. Familia insă nu prea lua
parte la viața comunității grecești. Tata avea prieteni din
copilărie greci, născuți la Brăila, care mai târziu au devenit
muzicieni, ziariști, cu care a continuat să aibe
contact.
– Cum v-a marcat emigrarea?
Cât de mult se pierde, cât de mult se câștigă? Cum au fost, in
experiența dvs., vârstele emigrării?
– Emigrarea ne-a marcat
fundamental. O ajustare continuă la alte societăți, limbi, aspecte
culturale – intr-o mare măsură am devenit alți oameni. Nu uitați că
am schimbat nu numai o țară, dar am plecat din România in Grecia,
din Grecia in Noua Zeelandă și de acolo finalmente in Australia. Ce
am câștigat – desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a
vieții, a oamenilor. Ce am pierdut – siguranța unui atașament mult
mai direct la un peisagiu, un fel de viață, o istorie, o cultură
create de un trecut in care crescuserăm și ne simțeam
acasă.
– In ce măsură pozitia unică
a culturii grecești in formarea-definirea lumii vestice a fost
importanta pentru dvs. ca “cetățean al lumii”?
– Cultura greacă a fost un
element important, mai mult din cauză că Tata, in deosebi, era
foarte atașat de ideea elenismului. Vorbea și scria greaca bine,
importa cărți din Grecia și menținea contactul cu prietenii de
origine greacă. Cu un nume ca al meu, e puțin dificil să nu fii
asociată cu Grecia. Dar asta a rămas ca un substrat, ca să spun
așa. Unica mea experiență directă privind Grecia, la inceput, a
fost ca refugiat, pentru câțiva ani, in condiții foarte grele și cu
probleme enorme, pe care toată familia căuta să le
rezolve.
Cultura franceză aș putea spune
că a avut o importanță mai mare in formarea mea decât cultura
greacă și mai târziu, desigur, cultura engleză.
– Ce valoare specială atașați
de cultura Australiei și cum vă găsiți locul, afinitățile, in
această cultură?
– Atașez o mare importanță
culturii australiene, văzând-o, trăind-o. Desigur, Australia este o
țară tânără, 200 de ani de la colonizare, pe un teren vast și in
care cultura primilor locuitori – aborigenii, care au fost aici de
mai mult de 40.000 de ani – nu a devenit decât acum parte din
cultura generală a Australiei. Cultura Australiei s-a constituit
fundamental din cultura Angliei și, desigur, realitatea locală a
impus alte valori și direcții. Cât privește locul meu și al altor
scriitori veniți, am rămas oarecum pe margini. Suntem marcați,
intr-o oarecare măsură, de locurile unde ne-am născut, de limbile
pe care le vorbim și toate astea aduc un element intrucâtva străin
stilului nostru.
– Ce inseamnă pentru
dumneavoastră scrisul propriei poezii?
– Necesitatea să exprim, intr-o
formă cât mai vitală cu putință, experiențe
fundamentale.
– Nu de puține ori in scrisul
dvs. am simțit că natura și cultura sunt intru totul egale in
spațiul autenticității dvs. Cum vă raportați, ca scriitor, la
celalte arte?
– Artele in general au format de
la inceput baza pe care am utilizat-o ca să ințeleg
viața.
Am crescut cu muzică clasică de
când eram copil. Tata era violinist și fratele violoncelist,
inainte să plecăm studia la Conservatorul din București și mai
târziu a studiat la Conservatorul din Atena. Muzica a rămas o parte
foarte importantă a vieții mele, o consolare. Pictura, sculptura
erau un interes al intregii familii, vizitam expoziții, citeam
cărți de artă. In ultimul an in țară, petrecut la București,
vizitam pinacotecile și muzeele.
In Australia mulți dintre
prietenii mei sunt pictori și sculptori.
– Cum resimțiți in acest
moment climatul literar, viața artistului, promisiunea ca vocea
creatoare să fie auzită, miza posibilă pentru demersul
creator?
– Dificil de răspuns – câteodată
sunt foarte entuziasmată de posibilitățile introduse de noile
tehnologii – o universalitate in cultură și informații, o epocă in
care toți se pot exprima, pot schimba idei peste hotare. Pe de altă
parte, o enormă «producție», toată lumea scrie, multe dintre
cărțile publicate au puțină valoare in termeni
literari.
– Traducând poezia dvs., am
intâlnit o fină rețea de sunete diverse, căutând, parcă, albia unor
limbi diferite. De câteva ori cel puțin mi s-a părut că secvențe
din versurile dvs. iși găsesc expresia română cu un firesc magic.
Credeți că in amintirea dvs. profundă s-a păstrat ceva din rostirea
de limbă, de poezie românească?
– Sunt sigură că elemente
ale limbii românești au avut o mare influență asupra scrisului meu.
De aceea, intr-o măsură, traducerile dvs. au ceva firesc. Nu uitați
că, deși am continuat să invăț alte limbi – greaca, franceza,
engleza -, limba mea interioară pentru mulți ani a fost româna.
Literatura română făcea parte din viața cotidiană acasă – Eminescu,
Caragiale, Blaga, Delavrancea, Brătescu-Voinești, Arghezi și alții.
Unicele lucruri pe care le-am luat când am plecat din România au
fost instrumentele muzicale și niște cărți. Poemul lui Coșbuc, pe
care il menționam de câte ori priveam o lună ridicându-se prin
țările unde mă găseam: «…Iese luna din brădet/ și
se-nalță-ncet-incet/ Gânditoare ca o frunte/ De poet…». De aceea
mi-a făcut enormă plăcere cartea Hellenism in
Romania, publicată la Editura Omonia, pe care d-na Elena
Lazăr, directoarea editurii, mi-a trimis-o. O carte plină nu numai
de localități, formidabile informații istorice, ilustrații…
scriitori… o grămadă de nume din copilărie – Perpessicius – despre
care nu știam nimic, dar al cărui nume mă incântă…
– Observând mai intâi cu
deosebită admirație limba română excelentă pe care o vorbiți și
azi, aș dori să vă intreb ce gândiți, ce simțiți despre această
“intoarcere acasă”, in țara unde v-ați născut, prin text, prin
publicarea scrisului dvs. in limba română?
– Am fost foarte mișcată când am citit traducerile poemelor făcute de dvs. O intoarcere. Pe de altă parte, tristețea că lucrurile au venit prea târziu, când toată familia a murit. Mamei in special i-ar fi făcut o mare plăcere să le citească. In privința legăturii noastre cu țara, ca să intrebuințez din nou pluralul pentru toată familia, incet-incet am pierdut contactul cu noua literatură, cu noii artiști, noile direcții pe care artele le-au luat in România după plecarea noastră. Puține noutăți din România ajungeau pe aici și România apărea foarte rar pe radarul cultural – doar câteva nume, in muzică Enescu și Lipatti, in literatură cei din Franța, Ionesco și Cioran și, desigur, Brâncuși. Numai in ultimii ani au inceput să apară traduceri in engleză din poeți români, iar acum – și filme. E o plăcere pentru mine să discut du dvs. pe românește despre lucruri așa importante și sper că cititorii Ziarului de Duminică vor fi convinși că o mică parte din România mai trăiește pe meleagurile acestea atât de indepărtate.