Sibiu. Mai 1943. Un grup de tineri intelectuali, refugiati din Clujul ocupat in urma Dictatului de la Viena, pun bazele unei miscari literare care va marca hotarâtor si semnificativ cultura româna din ultima jumatate a secolului trecut: Cercul Literar de la Sibiu. Doctrina acestuia, unica in literele românesti, originala, coerenta si longeviva, a fost slujita de catre cei care au subscris Manifestului, atunci, in primavara lui 1943, cu remarcabila fidelitate. Era firesc ca unui fenomen cultural de asemenea anvergura sa i se consacre, de-a lungul timpului, numeroase studii si analize. Acestora li s-a adaugat recent volumul «Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism si universalitate», datorat poetului si eseistului literar Dan Damaschin, avizat comentator si temeinic ingrijitor al operei cerchistilor. Critica de specialitate a salutat volumul ca pe un adevarat eveniment. – Care este noutatea acestei lucrari? Ce perspectiva noua de abordare a fenomenului cerchist propuneti? – Am considerat ca deschiderea spre europeism si universalitate a Cercului Literar de la Sibiu poate constitui o perspectiva inedita de abordare a acestei grupari de o semnificatie aparte in cultura româna, dar si o grila noua de receptare a operei cerchistilor. De aceea investigatia noastra si-a propus sa radiografieze si sa identifice orientarea europeana a miscarii initiate la Sibiu si continuate la Cluj, in toate momentele semnificative ale evolutiei sale: de la cristalizarea ideologiei cerchiste, la configurarea proiectului “Euphorion” si elaborarea unei doctrine “euphorioniste”, de la tentativa de europenizare a culturii române (ca orizont de idealitate), pâna la racordarea la Europa ca transpunere a demersului teoretic in scrierile acestor autori. Inedit este si faptul ca insasi coerenta si organicitatea formatiunii, ca si congruenta remarcabila intre programul si opera concepute de componentii sai, sunt evaluate in lucrare ca derivând din aceeasi perspectiva/constiinta europeana proprie membrilor gruparii. – Asadar, ii considerati pe cerchisti niste europeisti “avant la lettre” in cultura româna… – Fara indoiala! Pentru ei, europeismul este o entitate la care se raporteaza pe tot parcursul evolutiei lor, de la convingerea juvenila, exprimata in «Manifest» ca literatura româna trebuie sa fie “o ramura tânara a spiritualitatii continentale”, pâna la crezul maturitatii, axiomatic formulat si functionând ca un imperativ categoric: “Civilizatia nu poate fi decât europeana sau nu este”. Adoptate si profesate cu o fervoare si o consecventa rar intâlnite in cuprinsul spatiului cultural românesc, astfel de postulate au dictat si au influentat decisiv atitudinea protagonistilor si raspunsurile lor la dileme si provocari, la crize culturale sau la cele apartinând istoriei propriu-zise. – Chiar daca, principial, miscarea s-a considerat apolitica, receptarea sa oficiala a fost una glaciala, ca sa folosesc un eufemism. Membrii Cercului Literar de la Sibiu au fost marginalizati, tinuti sub un con al tacerii, unii chiar deferiti justitiei, iar opera lor minimalizata. Cum explicati acest lucru? – Conceptia lor europeista i-a determinat sa conteste si sa repudieze nationalismul/autohtonismul (in formele lor exacerbate de legionarism sau ceausism), in favoarea deschiderii spre universal si cosmopolit. Pe de alta parte, regionalismul si pasunismul literar au fost la rândul lor dezavuate in numele atasarii la o traditie europeana, adica la o linie care, de altfel, nu era deloc straina culturii române, inaugurata fiind de corifeii Scolii Ardelene, de latinisti si junimisti, revendicati, pe buna dreptate, drept precursori. Iata, asadar, suficiente motive pentru ca miscarea cerchista si membrii ei sa nu fie agreati de autoritatile vremii. Pe de alta parte, au existat reactii pro/contra si din partea lumii literare a momentului, reactii nascute ca urmare a perspectivei axiologice pe care ei o promoveaza ca o nazuinta de reordonare a valorilor, raportate la criteriul de “clasicitate absoluta”, de ei stabilit. Prin prisma acestei aspiratii trebuie intelese si evaluate reactiile amintite fata de o viziune coerenta, ce pune in balanta refuzul categoric al unor fenomene precum estetismul, purismul (in poezie), formalismul si nihilismul (de factura avangardista si neoavangardista) cu optiunea decisa pentru resubstantializarea lirismului, pentru resuscitarea baladescului si resurectia tragediei, ba chiar pentru reabilitarea artelor minore. – Fenomenul cerchist a fost definit ca o placa turnanta a literaturii române. Cum decriptati acesta metafora a criticii de specialitate? – Aidoma statuii lui Janus Bifrons, artele poetice formulate de cerchisti au o fata dubla, care priveste concomitent spre trecut si viitor. Proclamate in intervalul 1945-1957, adica intr-un moment de raspântie al culturii europene, dar si al celei autohtone, “Resurectia baladei” si “Resurectia tragediei” (impreuna cu alte texte cu vadit caracter programatic) vin sa ateste si sa justifice calificativul de placa turnanta a literaturii române. – Proiectul “Euphorion” a fost unul dintre cele mai controversate aspecte ale Cercului Literar. Desi nazuind a fi “poate ultima solutie de europeism” ,majoritatea comentatorilor l-au privit ca pe o utopie esuata. Vi se pare excesiv acest punct de vedere? – Intr-adevar, proiectul “Euphorion” a fost privit de multi ca un orizont inaccesibil (de pura idealitate), o himera donquijotesca, adica un demers speculativ-teoretic, nerealizat si nerealizabil. Nefiind de acord cu acest punct de vedere, investigatia noastra si-a propus sa demonstreze existenta fundamentelor unei doctrine euphorioniste si sa reconstituie configuratia acesteia, valorizând mai multe documente inedite din arhiva Jacquier, descoperite de noi, reproduse si comentate in contextul lucrarii. Un pas mai departe il reprezinta incercarea de a proba eficienta si functionalitatea acestei doctrine. In acest sens, au fost convocate scrieri de maxima reprezentativitate apartinând cerchistilor, in prim-plan situându-se cele semnate de initiatorul proiectului “Euphorion” si autorul doctrinei respective, I. Negoitescu (foto 3), conform marturisirilor lui Henri Jacquier. Eu cred ca euphorionismul, ca proiect si doctrina capabile sa confere individualitate si sa constituie marca inconfundabila a acestei grupari, reprezinta un mod aparte, singular de raportare la Europa. In esenta sa, asa cum transpare in configuratia doctrinara elaborata de I. Negoitescu, euphorionismul se prezinta ca tentativa cea mai radicala si, totodata, cea mai temerar-ambitioasa de a corespunde canonului occidental, ipostaziat, in cazul de fata, in ierarhia valorilor fundamentata de Max Scheler. Actul de raportare a culturii române (inclusiv filosofia si etica) la teoria axiologica formulata de filosoful german nu are pentru cerchisti nimic gratuit-speculativ, nimic ostentativ-cosmopolit, ci deriva dintr-o nevoie acuta de aprofundare a “gravelor noastre probleme de structura” si are, drept finalitate, inaugurarea unei “atât de necesare dezbateri, profunde si grave, asupra structurii axiologice a sufletului românesc”. – Ati adus vorba despre I. Negoitescu. Este cunoscut faptul ca ati fost unul dintre putinii caruia a acceptat sa i se confeseze. In ce imprejurari l-ati cunoscut pe autorul “Orei oglinzilor”? – L-am cunoscut in februarie 1973, pe vremea studentiei. Ii citisem, licean fiind, inegalabila exegeza asupra poeziei lui Eminescu si studiul despre E. Lovinescu. De asemenea, volumele de poeme, atunci tiparite, ale caror versuri mi se pareau mai enigmatice/inaccesibile chiar decât ale autorului “Jocului secund”. Luasem cunostinta din paginile revistei “Familia”de planul “Istoriei literaturii române”, publicat pe intinderea a doua pagini de revista, urmarisem controversele iscate de acest proiect ce sfida toate canoanele, ierarhiile si tabuurile istoriografiei literare a epocii. Insolitul perspectivei, radicalismul si consecventa aplicarii criteriului estetic m-au cucerit si m-au determinat sa fiu de partea exigentului critic, chiar daca neincluderea unui poet ca Labis era (la acea vârsta a mea) de natura sa ma surprinda. Transpunerea in practica a acelui plan, concretizarea lui, mi se parea ca va prilejui literaturii române sustinerea celui mai dificil/sever examen la care a fost supusa vreodata. Sansa a facut sa-l cunosc direct, chiar la locuinta parintilor sai din Cluj, din strada Dijmei, unde acesta venea de la Bucuresti spre a-si vedea mama, doamna Lucretia Negoitescu. Un coleg de facultate ii trimisese mai multe poeme de-ale mele, iar acum urma sa astept verdictul. Dupa o scurta asteptare a aparut insusi criticul, care mi-a adresat câteva intrebari, a facut aprecieri asupra versurilor mele, consideratii din care memoria mea, blocata din cauza emotiei, n-a inregistrat mai nimic… A urmat, apoi, un schimb epistolar, o corespondenta pe care am publicat-o, de altminteri, in paginile revistelor “Apostrof” si “Tribuna”. – Soarta a facut ca, peste ani, sa deveniti mostenitorul unei adevarate arhive, cuprinzând numeroase manuscrise de tinerete ale lui I. Negoitescu. In ce consta ea? – Arhiva incredintata mie spre pastrare de criticul insusi, in septembrie 1980, e formata din mai multe caiete, file disparate (o buna parte din “Jurnal” e asternuta pe acestea), manuscrise dactilografiate (poeme, studii critice), doua dosare continând documente legate de Cercul si Revista Cercului Literar de la Sibiu. Luând ca puncte liminare anii 1930 (de când dateaza cele mai vechi caiete aflate in pastrarea mea) si 1954-1955 (perioada careia ii apartin caietele-registru continând versiuni ale eseului “Poezia lui Eminescu”), se poate constata ca arhiva pe care o pastrez corespunde unui arc de timp ce reprezinta un sfert de veac din biografia spirituala si scriitoriceasca a lui I. Negoitescu. – Revenind la Euphorion, cum situati aceasta grupare in succesiunea celor mai importante grupari din literatura româna ? – Indraznesc sa afirm ca, spre deosebire de gruparile care au precedat-o (Junimea, Sburatorul) si de cele care i-au urmat (Echinox, Cenaclul de Luni), confreria spirituala intemeiata la Sibiu in 1943 a impus, prin program si opera, o perspectiva si o viziune pe cât de organic-coerente, pe atât de substantiale, ce intrunesc calitatile de autentica paradigma. Si daca in spatiul culturii române e greu sa-i aflam un corespondent, un termen de comparatie ne poate fi oferit de grupul romanticilor de la Jena, cu care ei insisi s-au asemuit. Cultul pentru modelul schillero-goethean, dar si setea de emancipare de sub tutela-i coplesitoare (simptom valabil, in cazul lor, fata de Blaga), elanul juvenil nemarginit, patosul si fervoarea puse in slujba spiritului (incluzând aici pasiunea pentru teorie, metafizica, transcendent), in fine, vizionarismul netarmurit sunt trasaturi care ii apropie pe cerchisti de marii lor confrati carora Ricarda Huch le-a consacrat una dintre cele mai fascinante exegeze din literatura universala. – In final, as vrea sa revin concluziv cu intrebarea din titlu: Cum se vedea Europa de la Sibiu in 1943?

– Am sa va raspund citând dintr-un interviu luat lui I. Negoitescu in 1991, de catre Petru Cârdu, poet român din Banatul sârbesc. Intrebat fiind daca nu ar putea trage Munchenul mai spre Bucuresti, criticul român, stabilit de aproape un deceniu in capitala Bavariei, raspunde: «Fereasca Dumnezeu ! Daca mi-ar fi cu putinta, as aduce Bucurestiul mai aproape de Munchen, adica l-as indeparta de Asia si l-as apropia de Europa». Raspuns ce sintetizeaza intreaga stradanie si lucrare a cerchistilor, initiata in 1943 si continuata de majoritatea lor pe intinderea a mai mult de jumatate de secol, anume aceea de de a emancipa literatura si cultura româna, aducând-le cât mai aproape de Europa. Desigur, nazuinta si proiectul de europenizare a culturii române exprimate atunci si in anii urmatori aveau in vedere racordarea la o Europa arhetipala: de aici, obsesia clasicitatii absolute, atât de pregnant evidentiata de programul si opera acestor autori. Reevaluând doctrina euphorionista, elaborata la inceputul anului 1947 (cf. documentelor inedite din arhiva Jacquier), se poate afirma, fara exagerare, ca, la acel moment, cerchistii probau mai temeinice si mai convingatoare aptitudini de aderare la valorile europene decat conationalii lor din 2007.