– Am sa va raspund citând dintr-un interviu luat lui I. Negoitescu in 1991, de catre Petru Cârdu, poet român din Banatul sârbesc. Intrebat fiind daca nu ar putea trage Munchenul mai spre Bucuresti, criticul român, stabilit de aproape un deceniu in capitala Bavariei, raspunde: «Fereasca Dumnezeu ! Daca mi-ar fi cu putinta, as aduce Bucurestiul mai aproape de Munchen, adica l-as indeparta de Asia si l-as apropia de Europa». Raspuns ce sintetizeaza intreaga stradanie si lucrare a cerchistilor, initiata in 1943 si continuata de majoritatea lor pe intinderea a mai mult de jumatate de secol, anume aceea de de a emancipa literatura si cultura româna, aducând-le cât mai aproape de Europa. Desigur, nazuinta si proiectul de europenizare a culturii române exprimate atunci si in anii urmatori aveau in vedere racordarea la o Europa arhetipala: de aici, obsesia clasicitatii absolute, atât de pregnant evidentiata de programul si opera acestor autori. Reevaluând doctrina euphorionista, elaborata la inceputul anului 1947 (cf. documentelor inedite din arhiva Jacquier), se poate afirma, fara exagerare, ca, la acel moment, cerchistii probau mai temeinice si mai convingatoare aptitudini de aderare la valorile europene decat conationalii lor din 2007.
Ziarul de Duminică
INTERVIU/ Dan Damaschin: «Cum se vedea Europa de la Sibiu in anul 1943»
Sibiu. Mai 1943. Un grup de tineri intelectuali, refugiati din Clujul ocupat in urma Dictatului de la Viena, pun bazele unei miscari literare care va marca hotarâtor si semnificativ cultura româna din ultima jumatate a secolului trecut: Cercul Literar de la Sibiu.
Sibiu. Mai 1943.
Un grup de tineri intelectuali, refugiati din Clujul ocupat in urma
Dictatului de la Viena, pun bazele unei miscari literare care va
marca hotarâtor si semnificativ cultura româna din ultima jumatate
a secolului trecut: Cercul Literar de la Sibiu. Doctrina acestuia,
unica in literele românesti, originala, coerenta si longeviva, a
fost slujita de catre cei care au subscris Manifestului, atunci, in
primavara lui 1943, cu remarcabila fidelitate. Era
firesc ca unui fenomen cultural de asemenea anvergura sa i se
consacre, de-a lungul timpului, numeroase studii si analize.
Acestora li s-a adaugat recent volumul «Cercul Literar de la
Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism si universalitate», datorat
poetului si eseistului literar Dan Damaschin, avizat comentator si
temeinic ingrijitor al operei cerchistilor. Critica de specialitate
a salutat volumul ca pe un adevarat eveniment.
– Care
este noutatea acestei lucrari? Ce perspectiva noua de abordare a
fenomenului cerchist propuneti?
– Am considerat ca deschiderea
spre europeism si universalitate a Cercului Literar de la Sibiu
poate constitui o perspectiva inedita de abordare a acestei grupari
de o semnificatie aparte in cultura româna, dar si o grila noua de
receptare a operei cerchistilor. De aceea investigatia noastra si-a
propus sa radiografieze si sa identifice orientarea europeana a
miscarii initiate la Sibiu si continuate la Cluj, in toate
momentele semnificative ale evolutiei sale: de la cristalizarea
ideologiei cerchiste, la configurarea proiectului “Euphorion” si
elaborarea unei doctrine “euphorioniste”, de la tentativa de
europenizare a culturii române (ca orizont de idealitate), pâna la
racordarea la Europa ca transpunere a demersului teoretic in
scrierile acestor autori. Inedit este si faptul ca insasi coerenta
si organicitatea formatiunii, ca si congruenta remarcabila intre
programul si opera concepute de componentii sai, sunt evaluate in
lucrare ca derivând din aceeasi perspectiva/constiinta europeana
proprie membrilor gruparii.
– Asadar, ii
considerati pe cerchisti niste europeisti “avant la lettre” in
cultura româna…
– Fara indoiala! Pentru ei,
europeismul este o entitate la care se raporteaza pe tot parcursul
evolutiei lor, de la convingerea juvenila, exprimata in «Manifest»
ca literatura româna trebuie sa fie “o ramura tânara a
spiritualitatii continentale”, pâna la crezul maturitatii,
axiomatic formulat si functionând ca un imperativ categoric:
“Civilizatia nu poate fi decât europeana sau nu este”. Adoptate si
profesate cu o fervoare si o consecventa rar intâlnite in cuprinsul
spatiului cultural românesc, astfel de postulate au dictat si au
influentat decisiv atitudinea protagonistilor si raspunsurile lor
la dileme si provocari, la crize culturale sau la cele apartinând
istoriei propriu-zise.
– Chiar daca, principial,
miscarea s-a considerat apolitica, receptarea sa oficiala a fost
una glaciala, ca sa folosesc un eufemism. Membrii Cercului Literar
de la Sibiu au fost marginalizati, tinuti sub un con al tacerii,
unii chiar deferiti justitiei, iar opera lor minimalizata. Cum
explicati acest lucru?
– Conceptia lor europeista i-a
determinat sa conteste si sa repudieze nationalismul/autohtonismul
(in formele lor exacerbate de legionarism sau ceausism), in
favoarea deschiderii spre universal si cosmopolit. Pe de alta
parte, regionalismul si pasunismul literar au fost la rândul lor
dezavuate in numele atasarii la o traditie europeana, adica la o
linie care, de altfel, nu era deloc straina culturii române,
inaugurata fiind de corifeii Scolii Ardelene, de latinisti
si junimisti, revendicati, pe buna dreptate, drept precursori.
Iata, asadar, suficiente motive pentru ca miscarea cerchista si
membrii ei sa nu fie agreati de autoritatile vremii. Pe de alta
parte, au existat reactii pro/contra si din partea lumii literare a
momentului, reactii nascute ca urmare a perspectivei axiologice pe
care ei o promoveaza ca o nazuinta de reordonare a valorilor,
raportate la criteriul de “clasicitate absoluta”, de ei stabilit.
Prin prisma acestei aspiratii trebuie intelese si evaluate
reactiile amintite fata de o viziune coerenta, ce pune in balanta
refuzul categoric al unor fenomene precum estetismul, purismul (in
poezie), formalismul si nihilismul (de factura avangardista si
neoavangardista) cu optiunea decisa pentru resubstantializarea
lirismului, pentru resuscitarea baladescului si resurectia
tragediei, ba chiar pentru reabilitarea artelor
minore.
– Fenomenul
cerchist a fost definit ca o placa turnanta a literaturii române.
Cum decriptati acesta metafora a criticii de
specialitate?
– Aidoma statuii lui Janus
Bifrons, artele poetice formulate de cerchisti au o fata dubla,
care priveste concomitent spre trecut si viitor. Proclamate in
intervalul 1945-1957, adica intr-un moment de raspântie al culturii
europene, dar si al celei autohtone, “Resurectia baladei” si
“Resurectia tragediei” (impreuna cu alte texte cu vadit caracter
programatic) vin sa ateste si sa justifice calificativul de placa
turnanta a literaturii române.
– Proiectul “Euphorion” a
fost unul dintre cele mai controversate aspecte ale Cercului
Literar. Desi nazuind a fi “poate ultima solutie de europeism”
,majoritatea comentatorilor l-au privit ca pe o utopie esuata. Vi
se pare excesiv acest punct de vedere?
– Intr-adevar, proiectul
“Euphorion” a fost privit de multi ca un orizont inaccesibil (de
pura idealitate), o himera donquijotesca, adica un demers
speculativ-teoretic, nerealizat si nerealizabil. Nefiind de acord
cu acest punct de vedere, investigatia noastra si-a propus sa
demonstreze existenta fundamentelor unei doctrine euphorioniste si
sa reconstituie configuratia acesteia, valorizând mai multe
documente inedite din arhiva Jacquier, descoperite de noi,
reproduse si comentate in contextul lucrarii. Un pas mai departe il
reprezinta incercarea de a proba eficienta si functionalitatea
acestei doctrine. In acest sens, au fost convocate scrieri de
maxima reprezentativitate apartinând cerchistilor, in prim-plan
situându-se cele semnate de initiatorul proiectului “Euphorion” si
autorul doctrinei respective, I. Negoitescu (foto 3), conform
marturisirilor lui Henri Jacquier. Eu cred ca
euphorionismul, ca proiect si doctrina capabile sa confere
individualitate si sa constituie marca inconfundabila a acestei
grupari, reprezinta un mod aparte, singular de raportare la Europa.
In esenta sa, asa cum transpare in configuratia doctrinara
elaborata de I. Negoitescu, euphorionismul se prezinta ca tentativa
cea mai radicala si, totodata, cea mai temerar-ambitioasa de a
corespunde canonului occidental, ipostaziat, in cazul de fata, in
ierarhia valorilor fundamentata de Max Scheler. Actul de raportare
a culturii române (inclusiv filosofia si etica) la teoria
axiologica formulata de filosoful german nu are pentru cerchisti
nimic gratuit-speculativ, nimic ostentativ-cosmopolit, ci deriva
dintr-o nevoie acuta de aprofundare a “gravelor noastre probleme de
structura” si are, drept finalitate, inaugurarea unei “atât de
necesare dezbateri, profunde si grave, asupra structurii axiologice
a sufletului românesc”.
– Ati adus vorba despre I.
Negoitescu. Este cunoscut faptul ca ati fost unul dintre putinii
caruia a acceptat sa i se confeseze. In ce imprejurari l-ati
cunoscut pe autorul “Orei oglinzilor”?
– L-am cunoscut in februarie
1973, pe vremea studentiei. Ii citisem, licean fiind, inegalabila
exegeza asupra poeziei lui Eminescu si studiul despre E. Lovinescu.
De asemenea, volumele de poeme, atunci tiparite, ale caror versuri
mi se pareau mai enigmatice/inaccesibile chiar decât ale autorului
“Jocului secund”. Luasem cunostinta din paginile revistei
“Familia”de planul “Istoriei literaturii române”, publicat pe
intinderea a doua pagini de revista, urmarisem controversele iscate
de acest proiect ce sfida toate canoanele, ierarhiile si tabuurile
istoriografiei literare a epocii. Insolitul perspectivei,
radicalismul si consecventa aplicarii criteriului estetic m-au
cucerit si m-au determinat sa fiu de partea exigentului critic,
chiar daca neincluderea unui poet ca Labis era (la acea vârsta a
mea) de natura sa ma surprinda. Transpunerea in practica a acelui
plan, concretizarea lui, mi se parea ca va prilejui literaturii
române sustinerea celui mai dificil/sever examen la care a fost
supusa vreodata. Sansa a facut sa-l cunosc direct, chiar la
locuinta parintilor sai din Cluj, din strada Dijmei, unde acesta
venea de la Bucuresti spre a-si vedea mama, doamna Lucretia
Negoitescu. Un coleg de facultate ii trimisese mai multe poeme
de-ale mele, iar acum urma sa astept verdictul. Dupa o scurta
asteptare a aparut insusi criticul, care mi-a adresat câteva
intrebari, a facut aprecieri asupra versurilor mele, consideratii
din care memoria mea, blocata din cauza emotiei, n-a inregistrat
mai nimic… A urmat, apoi, un schimb epistolar, o corespondenta pe
care am publicat-o, de altminteri, in paginile revistelor
“Apostrof” si “Tribuna”.
– Soarta a facut
ca, peste ani, sa deveniti mostenitorul unei adevarate arhive,
cuprinzând numeroase manuscrise de tinerete ale lui I. Negoitescu.
In ce consta ea?
– Arhiva incredintata mie spre
pastrare de criticul insusi, in septembrie 1980, e formata din mai
multe caiete, file disparate (o buna parte din “Jurnal” e asternuta
pe acestea), manuscrise dactilografiate (poeme, studii critice),
doua dosare continând documente legate de Cercul si
Revista Cercului Literar de la Sibiu. Luând ca puncte
liminare anii 1930 (de când dateaza cele mai vechi caiete aflate in
pastrarea mea) si 1954-1955 (perioada careia ii apartin
caietele-registru continând versiuni ale eseului “Poezia lui
Eminescu”), se poate constata ca arhiva pe care o pastrez
corespunde unui arc de timp ce reprezinta un sfert de veac din
biografia spirituala si scriitoriceasca a lui I.
Negoitescu.
– Revenind la
Euphorion, cum situati aceasta grupare in succesiunea celor mai
importante grupari din literatura româna ?
– Indraznesc sa
afirm ca, spre deosebire de gruparile care au precedat-o
(Junimea, Sburatorul) si de cele care i-au urmat
(Echinox, Cenaclul de Luni), confreria spirituala intemeiata
la Sibiu in 1943 a impus, prin program si opera, o
perspectiva si o viziune pe cât de organic-coerente, pe atât de
substantiale, ce intrunesc calitatile de autentica
paradigma. Si daca in spatiul culturii române e greu sa-i
aflam un corespondent, un termen de comparatie ne poate fi oferit
de grupul romanticilor de la Jena, cu care ei insisi s-au asemuit.
Cultul pentru modelul schillero-goethean, dar si setea de
emancipare de sub tutela-i coplesitoare (simptom valabil, in cazul
lor, fata de Blaga), elanul juvenil nemarginit, patosul si
fervoarea puse in slujba spiritului (incluzând aici pasiunea pentru
teorie, metafizica, transcendent), in fine, vizionarismul
netarmurit sunt trasaturi care ii apropie pe cerchisti de marii lor
confrati carora Ricarda Huch le-a consacrat una dintre cele mai
fascinante exegeze din literatura universala.
– In final, as
vrea sa revin concluziv cu intrebarea din titlu: Cum se vedea
Europa de la Sibiu in 1943?