– Dragă Lidia Vianu,
trecut-au anii de când am fost colege la Facultatea de Engleză, in
Pitar Moș: iar tu ai continuat să lucrezi acolo, devenind unul
dintre profesorii cei mai novatori și mai dedicați formării
studenților nu numai ca specialiști, dar și ca intelectuali și ca
oameni. Intre timp ai produs un impresionant corpus de eseuri și
studii de literatură, o serie de strălucite interviuri, traduceri
din lirică de limba engleză. Ai pus in funcțiune programe cu bătaie
lungă, având in vedere nevoile cultural-pragmatice ale lumii
noastre in tranziție. Ai utilizat toate căile de editare, pe
hârtie, ca și in spațiul virtual, ale unei vaste materii creatoare,
prin care ai traversat frontiere și ai creat un câmp generos pentru
dialogul valorilor, al valorilor umaniste, in timpul globalizării
noastre de prea multe ori grăbite și superficiale. Păstrez, din
primii ani ai prieteniei noastre, o deosebita admirație pentru
spiritul tău cartezian și o vastă, rafinată sete de cultură. Am
admirat apoi scrisul tău pe mai multe paliere: eseistic, academic,
creația lirică. O primă intrebare: unde tinde să se afle
pentru tine centrul de greutate in această țesătură a activităților
tale?
– A trecut ceva vreme,
așa e. In 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit
impreună goana după cărți din studenție, și imi aduc aminte tocmai
de acest lucru fiindcă de la tine am luat eu să citesc imensa
Istorie a literaturii române de Călinescu, pe care cei care o aveau
fie o ascundeau, fie n-o dădeau de frică să n-o piardă. S-a
intâmplat că eu chiar n-o aveam. Câteva cunoștințe m-au refuzat
politicos, că volumul imens e la fundul unui cufăr, că n-o găsesc
in bibliotecă, că e imprumutată de mult altcuiva. Te-am intrebat,
cu toate că nu mai credeam că voi citi cartea aceea, și mi-ai
răspuns scurt, ‘Da.’ Așa am inceput eu să te cunosc, cu acest scurt
Da.
A murit o lume, a inceput
alta… Cine dintre cei tineri mai pricepe azi goana după o carte
pe hârtie, când ei (ca și noi, de ce să nu recunosc) piratează
virtual absolut orice text doresc, și (uneori) il mai și citesc?
Oricât de tare aș fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că
spațiul de apropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate
veșnic amenințată de turnători, securitate ori tirania unei
ideologii aberante, a fost un miracol. Prietenia era o mare
indrăzneală și o bucurie reală. Mă uit in jur la studenții mei (la
fiica mea, june medic rezident) și nu pot să nu mă intreb: unde
s-au dus prieteniile de altă dată?
Așa e, am rămas la catedră, dar
numai după patru ani de predare la liceu – patru ani pe care i-am
indurat greu. Și pentru mine e un mister de ce am vrut eu cu atâta
incăpățânare să rămân la catedră, să lucrez cu studenții și nu cu
elevii (că doar și unii și alții sunt la fel de atașanți). E drept,
mi-am urât anii de școală, cu deosebire pe cei de liceu – cea mai
neagră perioadă din adolescența mea. Poate tocmai de aceea anii cât
am predat la Liceul Mihai Viteazul au fost un coșmar de care nu am
putut scăpa foarte multă vreme.
Mă sculam noaptea cu spaima că a
doua zi mă duc la școală. Uram cu pasiune cancelaria, cu directorul
(profesor de sport) care mă trimitea zilnic acasă că am fusta prea
scurtă, cu profesoara de istorie secretară de partid care mă
sfătuia tandru să renunț la doctorat (ce-mi trebuie doctoratul la
liceu?), cu profesorul de matematici care a vrut să mă dea afară
fiindcă lipseam la ședințe… Mă simțeam un pui de cuc intr-un cuib
necunoscut. Când am devenit asistentă, răul social m-a supărat
infinit mai puțin. Catedra de engleză era plină de oameni de
calitate, ce-i drept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul
meu.
Tocmai de aceea, când mă intrebi
care e centrul meu de greutate, mă pui in mare dificultate. Nu
știu. Chiar nu știu deloc. Am vrut să invăț cot la cot cu studenții
mei. De aici am pornit. Mi-a plăcut să invăț in anii de facultate
(cu aceeași intensitate cu care detestasem tot ce ținea de anii de
liceu). Mi s-a părut că a fi asistentă nu e o meserie, ci un
răsfăț, o amânare a maturizării. Amânam să-mi fac o meserie, și
mi-am făcut o meserie din această amânare. Nu mă simt nici mai
tânără decât sunt, și nici imatură in acest moment, dar am păstrat
respectul pentru inteligențele care invață. Am scris cărți in
primul rând pentru studenții mei. Restul – poezia, proza – au fost
un accident. Și cărțile astea au contat in măsura in care au ajuns
la studenți. Altcineva nu le-a remarcat. Sau nu au ajuns la mine
altfel de ecouri. Dar nici nu era necesar. Am scris fiindcă am avut
ceva de explicat.
Doar traducerile nu se justifică
din acest unghi. Traduc cu altceva decât priceperea mea didactică.
Am pornit un Masterat de Traducere a Textului Literar Contemporan.
E un program care are doar câțiva ani. Nu știu incotro merg cu el.
Poate la anul nu va mai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea
peste 250 de masteranzi, cât are acum… Un lucru e cert: de când
l-am pornit, am sentimentul că mă reinventez. Când o să aflu unde
ducea, o să-mi dau seama ce am vrut. Așa sper.
– In ce măsură se asociază preocupările tale
creatoare și intelectuale cu – să-i zicem profesoratul tău (care,
cel puțin la masteratul de traducere literară unde te-am văzut “in
acțiune”, seamănă mai mult cu o relație
maestru-discipoli)?
– In adolescență visam să scriu
proză. Asta nu mi-a ieșit. Am scris (nu perseverența mi-a lipsit,
ci harul), dar s-a intâmplat că nimic din ce am scris nu a contat,
nu contează in final. Nu acolo sunt eu. Intr-un anume moment al
vieții mele, s-a intâmplat că am scris și poezie. Nici ea nu mă
reprezintă. Ar fi frumos să pot conchide că măcar cărțile mele de
critică (de anglistică, adică) spun ceva despre mine, dar nu cred
că ele spun ceva altcuiva decât studenților mei. Iar in fața nevoii
acestor studenți de a mă cita, mă simt și mai stângace. M-am jucat
cu vorba Desperado – și, de la o vreme, nu mi se mai pare că ar
spune mare lucru. Eticheta o bătălie cu critica literară
universitară, care bătălie intre timp s-a terminat. Cred că am avut
dreptate, dar ce conetază? Viața unei idei e atât de mică atunci
când stă față-n față cu lucrurile cu adevărat
insemnate…
Ceva – cu totul surprinzător –
mă reprezintă totuși. E un locșor intre paginile scrise de mine de
care nu mă dezic. Imi vine să râd când mă gândesc, dar ce va rămâne
după mine are să fie English with a Key. După atâta zbatere
intelectuală să-mi găsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu
m-a găsit el pe mine.
Ideea acestui manual amator,
care predă engleza românilor prin traducere, mi-a venit din
disperare de cauză prin 1987. Nu puteam publica absolut nimic. Nu
reușeam să trec de stadiul de asistent, in ciuda faptului că-mi
luasem doctoratul. N-aveam nici un fel de pile, ca să zic pe șleau.
De asta sufeream eu, de lipsă de pile in România comunistă. Nu că
aș fi fost singura… In fine. Văzând cu exasperare că nici măcar o
traducere la Editura Univers nu puteam strecura, m-am pus și am
făcut o carte pentru cei care invață engleza.
Rădăcinile ei erau vechi. Din
1970 până la căderea comunismului, am avut de fapt două meserii,
două job-uri, cum zi masteranzii mei. Cel important era cel de la
catedră, unde nu precupețeam nimic. Cel care imi asigura existența
era cel de acasă. Dădeam lecții, așa cum dădea profesorul englez cu
care am avut norocul să invăț mai bine șapte ani, in timpul dar și
după terminarea facultății. Dacă am un sâmbure de simț al limbii
engleze, de la el il am. Am furat engleza de la Richard Hillard cum
iși fură doctorii meseria. După zece, cincisprezece ani, ajunsesem
să am un sistem al meu, pot zice, care nu dădea greș: imi invățam
elevii sistemul gramatical. Foloseam tot ce invățasem eu de la
triada Levițchi-Bantaș-Duțescu (pe toți trei i-am avut profesori,
și le sunt și astăzi recunoscătoare). Ei trei, impreună cu Hillard,
mi-au deschis ochii, deși eu nu-mi dădeam deloc seama la vremea
aceea: ce contează pentru un român atunci când iși face o meserie
din limba (implicit și cultura) engleză este să iși conducă pe cei
de aceeași limbă cu el pe drumul invățării, și – in al doilea rând,
dacă nu e pedagog – să tălmăcească pentru ei ceea ce ei nu pot citi
la prima mână. Acum, recent, s-a adăugat și nevoia de a face poeții
români cunoscuți afară, dar aici nu sunt o maestră, e totdeauna
nevoie de un vorbitor nativ…
Pe scurt, fără să-mi dau seama,
am invățat să fiu o bună profesoară de limba engleză, și nici nu
știu cum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi
dădeam bine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o
editură, redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea
au durat fiecare ani de zile, că așa era pe atunci), am cerut
referat unui universitar (care a fost și porfesorul meu),
universitarul (om foarte de bine, altfel) a ținut cartea o vreme
și, in final, mi-a declarat că el la ‘așa ceva’ nu face
referat.
Erau propoziții de un semiabsurd
cu haz. Le grupasem pe probleme de gramatică și inghesuisem in ele
liste de păsări, animale, plante, profesii, nații, cum invățasem
de-a lungul anilor de la Bantaș, de la Levițchi, și aveam un
sentiment de oarecare siguranță pe ce știam, care imi venea
instinctiv de la Hillard. Pe scurt, era o carte cu haz și
gramatică. Problema universitarului de care vorbeam a fost hazul –
sper. Cred că s-a temut că eu zic acolo ceva ce poate fi subversiv
și nu e bine să-și pună el numele ca referent, cine știe ce se mai
poate intâmpla. Nimic anormal, era vremea vânătorii de vrăjitoare
in ale scrisului. Poate i s-a părut o carte proastă, cine știe? Am
avut atunci un acut sentiment de inutilitate, am simțit că nu pot
să fac nimic ca lumea…
In 1990, Editura de Vest (cu
Mircea Mihăieș undeva in umbră) literalmente a scos cartea de azi
pe mâine și ințeleg că s-au amuzat copios in vreme ce o corectau.
Când am aflat că râdeau și redactau, a fost una dintre marile
bucurii ale mele. O mică confirmare, neinsemnată pentru cei din
afară, dar esențială pentru mine ca autor (dacă sunt eu așa ceva).
Imediat după aceea, cartea a apărut și, fulgerător, s-a vândut in
toate colțurile țării. Am, devenit autor peste noapte. Autorul unei
cărți fără nici o pretenție de a fi literatură: o carte de invățat
limba engleză.
Cu cincisprezece ani mai târziu,
primii mei masteranzi (și toate celelalte serii de după ei) mi-au
mărturisit in masă că unul din motivele pentru care au ales acest
program a fost că mă știau din English with a Key. Ei sunt
“discipolii” mei. Copiii care invață și invață să predea engleza,
dar și să traducă, cot la cot cu mine. Cred că aici voiam să ajung,
dar nu mi-am dat seama decât acum…
– Din experiența ta – care sunt
problemele-intrebările tinerilor, la care te simți chemată să
incerci să răspunzi?
– Experiența mea are două epoci distincte. Sub comunism, studenții
mei și cu mine invățam impreună. Aveam și eu altă vârstă. După
1990, incă invățăm impreună, dar eu am imbătrânit, și obligația
vârstei mele este că trebuie să ai (că e bine să ai – adică e
permis, nu mai e un sacrilegiu) o poziție. Când mă uit in urmă, la
felul cum predam Modernismul, dar mai ales literatura contemporană,
până am apucat să citesc ca lumea despre ele – adică până am avut
acces la suficiente cărți – și compar cu ce fac acum, imi dau seama
că am coerență. Am avut norocul să intuiesc corect ceea ce nu
știam. N-am fost pusă in situația stânjenitoare de a mă
autocontrazice. Una peste alta, didactic vorbind, sunt impăcată cu
sistemul meu (așa mic cum este, și numai al meu), cu modul cum
explic literatura studenților. Cred că el răspunde unora din
intrebările lor.
Adevărul meu de căpătâi in
aventura care se cheamă “Predarea literaturii engleze a secolului
20/21″ este că nu există adevăr absolut, că in lumea ideilor,
fanatismul e o crimă. Tirania ideii naște monștri (vezi ce se
intâmplă recent in aria teoriilor literare). Apetitul pentru
lectură a scăzut mult față de anii 1970, e drept. Copiii de azi au
jumătate din capacitatea memoriei lor blocată de aventura virtuală
– care mi se apre absolut fascinantă. Nu-i acuz. Fiecare generație
are lecturile ei. Rolul meu să mă adaptez la generații. E rolul
oricărui profesor cu har. Sper din tot sufletul că asta chiar am și
făcut.
– S-au implinit 20 de
ani de la 1989: cum ai vazut (r)evoluția lucrurilor din perspectiva
ta: a creatorului; a intelectualului; a maestrului in fața
discipolilor săi?
– Schimbarea a insemnat un
singur lucru pentru mine: moartea resentimentului. Mi-era ciudă că
nu pot promova, că nu capăt cursuri ca asistent, că nu pot publica,
nu pot ieși din țară, nu pot vedea Londra, nu pot citi ce vreau, și
câte altele. M-am eliberat. Aici internetul a avut un rol
covârșitor – aventura virtuală este, poate, pentru un intelectual
care citește, cea mai fascinantă din acest veac. Ii mulțumesc mereu
in gând universitarului american care in 1991 (prima mea ieșire din
țară, o bursă de predare Fulbright la State University of New York)
m-a invățat cu răbdare de inger să folosesc computerul. Ce
schimbare după mașina de scris!
Am promovat, am publicat, sunt
acum un intelectual așezat la casa lui, ca să zic așa. Nu m-am
făcut mai creatoare decât eram (poate dimpotrivă). Nu mi-am
implinit visul de a scrie roman. Poezia mea? Nici nu cred că a
citit-o cineva. Nu știu cât din ea merită. E nesemnificativ.
Intelectual vorbind, insă, am crescut enorm. Am văzut un pic din
lume, am trăit doi ani ca profesor Fulbright in America, am CITIT
ca să compensez și pentru cei douăzeci de ani de profesie sub
comunism. Intelectualul din mine a inflorit.
Acuma, calitatea de maestru vine
– dacă ai noroc – fiindcă ai ceva de dat. Dacă nu, ea tot vine – cu
vârsta. Tare aș vrea să sper că indeplinesc ambele
condiții.
– Ce diferențe vezi
intre studenții care am fost noi in anii de grație 1965-70 și
studenții tăi: inainte de 1989, după 1989?
– Diferența pe care o percep eu
e mai mult umană decât intelectuală. Ba chiar deloc intelectuală. O
minte in formare e cam la fel oriunde o trimiți. Ea suge cantitatea
de informație care o modelează, indiferent de la cine, de unde,
cum.
In plan uman, lucururile sunt
infinit mai complicate. Cum de puteam noi (cei de vârsta mea) să
fim fericiți cândva, sub comunism, cu un ceai cu biscuiți
“popular”, intr-o garsonieră neincălzită, sub plapuma cea de toate
zilele?.. Cum fraternizam cei care nu ne turnam la securitate intre
noi, cum ne solidarizam din instinct in fața cizmei activiștilor
culturali…
Prieteniile de odinioară au
murit. Spațiul de siguranță, de intimitate, era – ce paradox –
infinit mai mare sub comunism decât acum. Nu știu de ce. De unde
vine deruta umană a anilor 2000. De ce se sfâșie tinerii noștri ca
rechinii. Am trăit și noi mari nedreptăți care ne-au marcat. N-am
putut rămâne asistentă din varii motive, neesențiale. Dar cineva
mi-a intins o mână intr-un moment-cheie. Am bătut – incă bat – la
zeci de porți care rămân inchise. Contează cele care se deschid –
așa trebuie să gândim. Masteranzii mei – nădăjduiesc eu – asta
invață de la mine: că a bate la poarta potrivită e o artă, că e
nevoie de multă răbdare și muncă să ajungi ceea ce nu știi că vei
deveni.
– Am avut plăcerea și onoarea să particip la un număr de
seminarii/ateliere de traducere literară contemporană, conduse de
tine. Trăim intr-o lume care are tot mai multă nevoie de traducere,
are nevoie să invețe să opereze cu diferențe culturale.
Flexibilitatea și complexitatea uceniciei, a comunicării și
colaborării in acest cadru mi s-au părut elemente care răspund cu
subtilitate și eficiență acestui moment. Te rog descrie programul
de masterat in traducere literară pe care l-ai intemeiat: motivele,
scopurile, filosofia acestui program?
– Motivele pentru care a apărut MTTLC ? Am prins un culoar liber,
cum ar zice sportivii. O intâmplare fericită. In fața acestor
masteranzi m-am redefinit, am invățat (eu de la ei) că invățământul
care nu are legătură cu o profesie ce va duce la câștigarea multor
existențe e pe cale să moară.
M-am reconstruit. Așa cum făceam
cu Hillard, in tinerețea mea, am făcut cu acești masteranzi: am
furat. Am invățat din instinct. Am perceput ce le trebuie, i-am
lăsat să mă folosească (legăturile mele culturale, trecutul meu
didactic și literar – atâta cât e, orizontul meu de așteptare). Am
descoperit America: am făcut stagii de internship, adică
i-am ajutat să apară la radio, in reviste, să fie traducători de
profesie și să o facă profesionist (nu știu dacă partea asta chiar
mi-a ieșit). M-am rugat de felurite instituții culturale să-i
primească, să-i publice, să-i legitimeze.
Cred că in final am o singură
filosofie, extrem de simplă, in ce privește MTTLC: nu ajunge să le
placă lucurrile pe care le invață, trebuie să le și poată folosi.
Traducerea literară ca meserie nu include doar literatura scrisă.
Cultura virtuală (din ce in ce mai rar pe hârtie) le stă dinainte.
Cineva trebuia să le arate și acest drum.
– Te-ai aplecat asupra atator teme, scriitori, curente.
Ai interviuri exemplare, in care abordarea ta dovedește o priză de
adâncime a universului creator și a omenescului din interlocutorii
tăi. Ingăduie să te rog să ne spui, cu subiectivitate, la care
dintre acestea ai avut o satisfacție deosebită?
– Ca in viața oricărui om, la o
anumită etapă, lucrurile se leagă. Am ajuns și eu la vremea aceea.
La inceput mă bucuram de un interviu. Așa a apărut pagina mea de
la www.lidiavianu.go.ro . S-a adunat in jurul acestor interviuri o
comunitate de poeți, critici și traducători (români și străini)
care au format – printe altele – un fel de dicționar viu in grupul
pe care l-am pornit, http://groups.yahoo.com/group/translationcafe/
).
Am format o adevărată mașinărie
de traducere: masteranzii incep, poeții britanici stilizează.
Textele astfel obținute sunt imbatabile. Sună englezește. Recent am
tradus așa Antologia PEN Clubului Român, un volum de Lucian
Vasilescu – și nu ne oprim. Mergem pe poezie fiindcă acolo nu e așa
de greu să obții copyright, fiindcă – ce ciudat – mai ușor publici
afară poezie românească decât proză.
Institutul Cultural Român ne-a
intins o mână. Avem revista noastră online,
http://www.e-scoala.ro/ctitc/translation_cafe_reactii.html,
găzduită de www.e-scoala.ro, pe care sperăm s-o mutăm cât de curând pe
site-ul nostru, in formare, http://mttlc.ro. Avem acolo o editură care acum se naște:
Editura pentru Literatură Contemporană/ Contemporary Literature
Press, care are sprijinul ICR și râvnește la cel al Consiliului
Britanic. Avem proiecte fără număr. Am deseori regretul că n-o să
ajung să le văd pe toate realizate. Dar vor veni alții in urma mea.
Asta e marea bucurie, satisfacția – cum zici, in fond: să simți că
mai ai mereu ceva și apoi altceva, și mereu incă ceva ce merită
făcut.
– Te rog să comentezi “vârsta desperado”, așa cum ai
văzut-o in literatura britanică la răscrucea mileniului: ce a
insemnat pentru tine acest studiu estetic și critic major, cu o
miză inaltă ? Cum vezi astăzi mersul lucrurilor in literatură”? Ce
schimbări detectezi, fiind atât de implicată și atentă la fenomenul
literar actual in lumea anglofonă?
– Cu multă lipsă de modestie, am
să zic aici pur și simplu că – pe tot parcursul vieții mele
intelectuale de până acum – am mers in direcția bună. Asta este
dovada că nu mi-am greșit vocația. Am intuit schimbările chiar și
atunci când nu a veam destule lecturi pentru a le
argumenta.
După 1990 am acumulat și, in
fine, am și scris. Poate nu contează atât ce am scris, că nu mai
avem vreme de critică literară in ziua de azi. Contează – iar și
iar – dacă am izbutit să-mi fac studenții să perceapă ceea ce
intuiam eu. E un lucru greu, fiindcă scrii atunci când ești
pregătit (când teoria s-a ‘copt’, când schimbarea s-a instalat),
dar predai literatură și atunci (mai ales atunci) când incă nu știi
ce va să vină.
Mi-aduc aminte ceva ce am
invățat de la T.S. Eliot la inceputul carierei mele, pe când imi
scriam teza de doctorat despre el și Paul Valery. El zicea că un
citic literar are obligația să lase in sistemul lui un loc liber
pentru viitor, așa cum a lăsat Mendeleev loc gol pentru elementele
chimice incă nedescoperite. Schimbările pe care le-am intuit in
anii 1970 au devenit realitate (ele erau deja realitate, dar nu
aveam eu acces la cărți pe atunci – mă refer la romanul
contemporan). Mi-am făcut un table de schimbări, l-am botezat
Desperado. Intre timp acele schimbări s-au consumat și vin altele
la orizont.
Un lucru am invățat: importantă
e nu schimbarea (nimic nu e niciodată nou sub soare, deși ne innoim
cu patimă…), ci priceperea de a o observa. Cum zicea un bun
prieten (citând, desigur, Biblia): Nu-mi da pește, mai bine
invață-mă să pescuiesc. Nu merită să inșir ce am văzut eu că va fi
și chiar a fost, și poate nu mai e in acest moment. Câți oameni,
atâtea definiții ori păreri. Dacă am izbutit eu să-mi invăț
masteranzii să “pescuiască” ideile care plutesc in aer in jurul
lor, păi n-am trăit degeaba. De acolo va veni meseria
lor.
– Ce proiecte ai pentru viitorul
apropiat?
– In acest moment anume, mă lupt
cu editura online pe care o construim in interiorul MTTLC. Aș vrea
să public acolo masteranzi, autori români tineri (și nu numai),
traduceri de calitate, dar câte nu vreau… Nu mă pot gândi mai
departe, cu toate că de când mă știu am avut acest extraordinar
izvor de energie: să vreau…
– Te consider una dintre cele mai speciale, mai
recognoscibile voci in poezia noastră de azi, deși prezența ta ca
poet este foarte discretă. Vom avea plăcerea să te vedem
curând publicând și poezie?
– Nu știu dacă o să mai vină
poezia in viața mea, dar cel mai mic lucru pe care-l pot face este
să-mi public cele trei volumașe la editura aceasta online. Acuma,
dacă ele vor fi și citite de cineva, dacă pot place cuiva… asta
nu stă in puterea mea.
– Ce ți-ai dori să scrii și/sau să
studiezi?
– Am să dau un răspuns de copil
de trei ani: aș vrea să citesc toate, dar absolut toate romanele
britanice care se scriu acum. Sunt insă luni când nu apuc să citesc
un rând. Am cinci teze de doctorat care așteaptă să fie corectate,
sute de lucrări pe semestru, pregătesc volume pentru editură,
coordonez sute de traduceri de poeme. E scurtă ziua. Dar incă sper
că o să apuc să citesc tot. Și nu când o să ies la pensie… că
perspectiva ei mă derutează.
– Ce ți-ai dori să faci, dacă ai primi un cadou de
timp liber?
– Depinde cât timp. Dacă ar fi
mai multișor, aș lua-o de la inceput, ca dascăl, vorbesc, și aș
face totul mult mai bine…