Întoarcere la Salem/ de Hélène Grimaud

Hélène Grimaud este o strălucită pianistă. S-a născut în 1969, la Aix-en-Province, a descoperit pianul la șapte ani, a studiat la Conservatorul din Paris cu Jacques Rouvier, în 1985 a cîștigat Marele Premiu al Discului Academiei Charles Cros, iar doi ani mai târziu și-a lansat cariera profesională cu un recital solo la Paris, împreună cu Orchestra din Paris, condusă de Daniel Barenboim. Acum trăiește în Statele Unite.

Cartea de față este a treia pe care a publicat-o (a apărut în toamna anului trecut la Albin Michel) și este un amestec de autobiografie și poveste fantastică.

*

*     *

Am deschis manuscrisul cu mâinile tremurând. O mireasmă de alge și de iod mi‑a invadat camera în timp ce ploaia începuse să cadă în șuvoaie peste oraș, împroșcând ferestrele cu niște meduze minuscule și grăbindu‑se apoi să cadă într‑o lungă perdea ce evoca, la rândul ei, reflexele moarate ale hârtiei manuale. Dezordinea în care fuseseră puse laolaltă foile mă ducea cu gândul la o rânduire precipitată. Pe pagini alternau niște partituri uneori acoperite cu acvaforte semnate de un oarecare Max Klinger, dialoguri, desene, un extras de jurnal și, în fine, două fotografii îngălbenite care m‑au făcut să scap pachetul din mână. Pe cea dintâi, cel mai lesne de recunoscut, tutelar ca un zeu barbar – cu ochii deschiși la culoare și pătrunzători precum cei ai lupoaicei mele Alawa –, am deslușit chipul lui Johannes Brahms.

Coincidența – să fi fost însă vorba cu adevărat despre nimereală ? – se vădea prea extravagantă ca să nu mă șocheze. Am țipat și am aruncat manuscrisul cât mai departe, de parcă ar fi fost otrăvit. Foile i s‑au răspândit pe mochetă. Paginile acelea îngălbenite, desenele, notele, parfumul pe care‑l emanau păreau oarecum nelalocul lor în decorul riguros contemporan al camerei mele de hotel. Și aveau ceva înduioșător. Mi‑am venit în fire, am adunat vraful și, în cele din urmă, m‑am hotărât să studiez și să clasez documentele. Mi‑au trebuit vreo zece zile ca să pricep natura comorii care îmi căzuse în mâini.

Am dedicat această primă seară, când s‑a prăbușit cerul peste plajele baltice, peste smârcuri, peste lande și peste portul din Hamburg, strădaniei de a înțelege legătura dintre muzică și jurnal, dintre desene și dia­loguri, încercând să fac o cronologie, să stabilesc niște concordanțe. Din acel puzzle de pagini îngălbenite, pe care nu le părăseau nici privirea lui Brahms, nici aceea a bărbatului din celălalt clișeu, și care s‑a dovedit a fi Max Klinger, am dedus un prim element. Acești doi bărbați erau prieteni ; Johannes Brahms îi dedicase ultimele sale opere, adică cele Patru melodii serioase ; corespondaseră, fiecare în felul lui, cu mijloacele artei proprii, iar aceste frânturi de text în germană, din care nu pricepeam decât anumite pasaje, erau desigur rezultatul dialogului lor.

În prima seară, asta a fost tot. Am închis manuscrisul, sfârșită, și, în ropotul ploii pe geamuri, mi‑am făgăduit că mă voi întoarce în dugheana de antichități ca să anchetez istoria acelui document. De unde provenea ?

Cine se descotorosise de el ? De ce‑mi fusese vândut cu acel preț ridicol ? Analiza amănunțită pe care o ope­rasem a îndepărtat ipoteza unor fotocopii. Și‑atunci cum se justifica prețul pentru care îmi fusese cedat ? Să fi fost proprietarul magazinului chiar atât de străin de valoarea mărfii sale ? Pe măsură ce mă gândeam, realizam că la mijloc era o enigmă, așa că mi‑am jurat să mă întorc la magazin. Sigur, dacă voi fi în stare să‑l regăsesc.

În săptămâna care a urmat, această hotărâre mi‑a ieșit din cap, pentru că am fost prea ocupată cu rebusul de texte și desene care mă absorbise cu totul. I‑am cerut lui Hans Ingelbrecht, un prieten din Hamburg, să‑mi traducă textele din germană. Așteptându‑i paginile, părăseam repetițiile cu o grabă febrilă, pentru că eram obsedată de imaginile care dialogau cu notele și pentru că eram sigură că multe dintre gravurile lui Max Klinger povesteau ceea ce trebuia eu să interpretez, indicându‑mi chiar forma și forța pe care s‑o confer mișcărilor, lucrul asupra motivelor. Mai mult, subliniau paradoxul unui concert aproape simfonic, care avea, cu toate acestea, modularea solitară a lupilor sub clar de lună. Rigoarea tehnică pe care o impunea partitura Concertului nr. 2 nu reducea cu nimic impresia de flux maritim a ansam­blului, sugerată de acea acvaforte. Realizam întreaga energie epică pe care o indicau, împreună, cornul și pianul în prima mișcare, și imaginea acelui pianist îmbar­cat, a harpei cu cap de om, a sirenei în extaz deasupra oceanului răscolit de vânturi și spumă. Simțeam că există o legătură misterioasă și activă între toate aceste elemente.

După niște cercetări iconografice, am căpătat certi­tudinea că pusesem mâna pe reproducerea unei serii de crochiuri pe care Max Klinger le‑a desenat chiar pe partiturile lui Johannes Brahms, pe care‑l admira. Pe o parte din ele le‑a intitulat Brahmsphantasie. Nimic nemaipomenit în asta ; în Germania, cel puțin, Max Klinger era cunoscut și, cu cât frunzăream mai mult desenele răzlețe, cele mai multe reprezentând animale, în parte mitologice, cu atât eram mai izbită de simili­tudinile cu universul lui Brahms, acest geniu al norilor negri, al cerurilor amenințătoare și al tufișurilor umede năpădite de brumă.

De‑abia când Hans Ingelbrecht mi‑a înmânat tra­ducerea scrisorilor am devenit pe deplin conștientă de importanța vrafului de foi. Aceste texte, dimpreună cu desenele și notele muzicale, enunțau fragmente de istorii, fâșii de povești. Lectura scrisorilor răzlețe sugera că autorul lor era nimeni altul decât Johannes Brahms.

Această descoperire m‑a stupefiat. Era oare posibil așa ceva ? Fierbeam de furie că nu știu mai bine germana. Câteva nume, frânturi de frază îmi săreau în ochi, provocându‑mi vertijul. Era vorba despre ținuturi, peisaje, personaje misterioase pe care compozitorul părea să le fi cunoscut sau întâlnit. Am derulat în memorie lucru­rile pe care probabil le citisem despre Brahms. Câteva amintiri au ieșit la suprafață. Copil fiind, își cheltuia puținii bănuți cumpărând romane și povești. Mi‑am amintit câteva însemnări ale lui Robert Schumann care, cel dintâi, subliniase puterea evocatoare a muzicii sale. Nu mi‑a fost deloc greu să găsesc pasajul cu pricina. Degetele mele au dat cu nerăbdare paginile din Memoriile lui Schumann, una după alta, până ce am ajuns la cele consacrate lui Johannes Brahms: „De îndată ce s‑a așezat la pian, a început să ne poarte prin țări minunate. Ne‑a dus prin tărâmuri dintre cele mai vrăjite“. Și, câteva rânduri mai încolo : „Atunci părea că s‑a ivit, aidoma unui torent clocotitor, adunat într‑o singură cascadă, un curcubeu alinător strălucind peste ape înspumate, în timp ce fluturii zburătăceau pe maluri și se auzea cântec de privighetori“.

Eram tulburată de descoperirea mea, dar, de fapt, nu peste măsură de uimită. Mi‑au venit în minte și alte mărturii, ca niște piese de puzzle. Biograful Richard Specht, care ascultase multe dintre operele brahmsiene în „intimitatea camerei“ compozitorului, povestea că, adesea, acesta interpreta ca pentru sine, „murmurându‑și în barbă povești dintre cele mai vrednice de interes“. Pe măsură ce scormoneam în textele celor care‑l cunoscuseră, semnele se înmulțeau. Cele Patru balade op. 10, care îi aminteau „atât de intens ceasurile crepusculare petrecute alături de Clara Schumann“, le compusese plecând de la niște istorii înfiorătoare și sumbre, în care visul și reflecția îl invită pe ascultător să depășească simpla narațiune muzicală. Știam că fusese pasionat de legende și de cețuri fantomatice. Ciulise deja urechea spre apus, către pustele scoțiene. Ținuse minte balada Edwards, care era destăinuirea unui paricid, pe care un fiu o face mamei sale. Când i‑am expus lui Hans ipoteza mea, nu a părut surprins. Nu eram singura care presimțise talentul de povestitor al lui Brahms, mi‑a zis el.

— Hermann Hesse povestește de șocul resimțit atunci când, dincolo de loja sălii, la cele dintâi măsuri ale Concertului nr. 2, a perceput niște „nesfârșite hăuri străbătute de nori și de cețuri ; se desenau munți și mări, iar o câmpie planetară, asemănătoare unui deșert, se întindea sub noi“…

M‑am înfiorat. Mi‑a revenit în minte ceea ce între­zărisem în oglinda lui Lewis Carroll. Preț de o clipă, am revăzut, cu o limpezime halucinată, întinderea de zăpadă, peisajul înghețat, cu lupi și, în același timp, detaliile gravurii lui Max Klinger, oceanul fără capăt și înălțimea cerului. Precum și pădurea enigmatică la care imaginația mea încinsă se întorcea fără răgaz, acolo unde lupii alergau sub lumina lunii. Puteam să pătrund în pădure, trupul meu se simțea în largul lui, dar spi­ritul îmi rămânea undeva la lizieră, neliniștit, neîncre­zător.

— Unde a scris Hermann Hesse așa ceva ?

Răspunsul lui mi‑a întărit convingerea :

— În romanul intitulat Lupul de stepă…

Autorul era însuși Brahms. Am fost sigură de asta atunci când, în josul unei pagini care părea să încheie un text trunchiat – era tipic pentru Brahms să rupă, să ardă, să distrugă operele care nu‑l satisfăceau –, am descoperit semnătura lui Karl Würth. Adică pseudoni­mul lui Brahms atunci când scria ! Și‑atunci mi‑am amintit de dugheană, de fetiță și de hotărârea de a mă întoarce acolo.

Nu mi‑a fost ușor. Mersesem vreme îndelungată, dar portul, pe care‑l credeam aproape, se întindea pe vreo șaptezeci și cinci de kilometri. Așa că am desenat pe o hartă a Hamburgului rețeaua de drumuri posibile care se deschidea de la auditoriul de unde plecasem și, într‑o după‑amiază liberă, m‑am hotărât s‑o străbat. După două ore am regăsit străduța pustie. Se înserase. Cerul începuse să devină violaceu. Cu nasul lipit de geamul taxiului, am recunoscut clădirile administrative, pavajele, stâlpii de iluminat. L‑am rugat pe șofer să oprească.

Când farurile din spate au dispărut, artera s‑a cufundat din nou în atmosfera de singurătate și de abandon care mă sufocase și prima oară. De parcă acel cartier și, în mod special, acel bulevard ar fi fost niște aluviuni ale Elbei, un fragment dintr‑o epocă părăsită de timp, dar care încă palpita, încă vibra, precum un pește adus pe țărm de un brusc reflux maritim. Rafale sălbatice de vânt alungau izul de stridii și de ulei de motor. Pentru o fracțiune de secundă, mi s‑a părut că adulmec miros de zăpadă.

Nici nu dispăruse bine taxiul, că s‑a și luminat geamul unei vitrine. Era dugheana mea, fără doar și poate. Am grăbit pasul, iar bătăile inimii s‑au pus la același dia­pazon cu mersul. Da, era într‑adevăr acolo. Literele gotice pe vitrina prăfuită. Mărfurile vechi, obiectele neînsemnate. Am deschis ușa. Ca și prima oară, clo­poțelul a trezit un ecou îndepărtat prin labirintul încăperilor din spate. Ca și prima oară, fetița stătea la tejghea, cățărată pe un taburet, și își făcea temele. Am tras ușa după mine și am rămas câteva clipe nemișcată în prag, cu atenția încordată. Totul era exact ca la prima vizită.

Fragment din Întoarcere la Salem de Hélène Grimaud. Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Colecția Biblioteca Polirom. Seria Actual