Dupa ce a scris faimosul roman “Papagalul lui Flaubert”, Julian Barnes comenteaza cateva inedite apartinand celui botezat de Sartre “l”idiot de la famille”.
Un regal in The Times Literary Supplement
(http://tls.timesonline.co.uk): Julian Barnes comenteaza corespondenta si alte inedite ale lui Flaubert. Importanta intamplarii e subliniata si de faptul ca este, de altfel, singurul articol mentionat pe coperta publicatiei londoneze, altminteri una care nu prea se entuziasmeaza in legatura cu propriile subiecte. De aceasta data, insa, Barnes – probabil cel mai in voga prozator britanic al momentului – se ocupa de un volum de texte pana acum necunoscute (“Vie et travaux du R.P. Cruchard et autres inedites”), publicat de doi universitari francezi, Matthieu Desportes si Yvan Leclerc. Cunoscuta fiind acribia lui Barnes (dar si cea a personajului sau, medicul Geoffrey Braithwaite, care a dus pana la patologic obsesia sa pentru posibilul model impaiat al pasarii din “Un Coeur simple”), orice incursiune de acest tip promite, aprioric, infinite delicii livresti.
Barnes porneste de la o distinctie principiala: textele literare ale lui Flaubert sunt aseptice, animate de o voce auctoriala alba care subliniaza – fara a compensa neaparat – absenta naratorului traditional, in timp ce corespondenta sau alte texte cu destinatie privata sunt, dimpotriva, extrem de personalizate, de-a dreptul corozive din perspectiva emotionala. Asta in conditiile in care, cu trei ani inaintea aparitiei lui “Madame Bovary”, el anunta, intr-o scrisoare adresata Louisei Colet, ca nu-l mai tenteaza scriitura autobiografica de tip memorialistic, continand elemente personalizate intim. De aceea, scrisorile, notele de calatorie sau caietele din 1840-1841 devin cu atat mai fascinante, cu cat – la 20 de ani – junele viitor scriitor era provocat sa-si noteze intr-o forma aforistica tot ceea ce i se parea semnificativ din peisajul cotidian, cu conditia de a sigila caietele si de a nu le deschide timp de 15 ani.
Textele publicate acum sunt foarte diferite ca structura si intentionalitate. Cel dedicat vietii lui Cruchard (un alter ego flaubertian) este o scrisoare din 1873 catre Georges Sand, practic un pamflet anticlerical scris intr-o cheie umoristica. Apoi, “Balul in cinstea tarului”, din 1867, comenteaza petrecerea oferit la Tuileries de catre Napoleon al III-lea in onoarea tarului Alexandru al III-lea si a kaiserului Wilhelm I, comentariul lui Flaubert fiind unul autoironic: “Majestatile Lor au vrut sa ma inspecteze in calitate de monument splendid al Frantei”. Monumente-monumente, dar invitatii tip Flaubert nu au primit decat o portie de somon rece si un pahar de Saint-Perray! Alte doua epistole, catre Maxime du Camp, descriu, cu amanunte macabre, mortile a doi prieteni. Pe langa elementele putride ale acestor evenimente, scriitorul consemneaza si anecdotica adiacenta vivida, de la paharul de grog baut in vagonul restaurant pe drumul spre inmormantarea lui Alfred LePoitevin, la suita de detalii lubrice din tineretea comuna a lui Flaubert si a lui Louis Bouilhet, acel “al doilea testicul – stangul” al autorului bovaric. Nimic despre papagalul impaiat… dar, in aceste circumstante pline de pitoresc, pe cine ar mai interesa o biata pasare moarta?