Leszek Kolakowski
Este Dumnezeu fericit?
Eseuri
Editura Curtea veche
Cuvânt-înainte de Vladimir Tismăneanu. Traduceri din limba polonă de Constantin Geambașu și din limba engleză de Mihnea Gafița.
La 17 iulie s-au împlinit cinci ani de la încetarea din viață a marelui filosof Leszek Kołakowski (1927-2009). La Târgul internațional de carte din luna mai, Bookfest, Editura Curtea veche a lansat două din cărțile lui esențiale, pe care le vom prezenta în două săptămâni diferite.
„Scriitor desăvârșit și teoretician captivant – scrie Vladimir Tismăneanu –, Kolakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept noblețea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept «ultimul cetățean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci». Ceea ce face gândirea lui Kolakowski atât de interesantă este vibranta ei viață interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale și prezența permanentă a unei perspective morale. El a refuzat o interpretare monistă a istorie, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există și nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepții «ipotezei comuniste» (de exemplu, filozoful francez marxist Alain Badiou sau excentricul gânditor sloven Slavoj Zizek), scrierile lui Kolakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează și că ideile greșite pot avea consecințe catastrofale.”
„Este Dumnezeu fericit?” este o colecție a principalelor sale contribuții la înțelegerea naturii și valorilor stângii în secolul douăzeci. După o scurtă perioadă în care a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european. Pentru prezentul volum, fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere.
Kolakowski răspunde la întrebarea „Este Dumnezeu fericit?” în maniera sa tipic mucalită: „Ne putem imagina fericirea dar nu o putem trăi. Dacă ne imaginăm că iadul și purgatoriul nu mai există și că toate ființele umane, fiecare în parte fără excepție, au fost mântuite de Dumnezeu și se bucură de grația divină, fără absolut nicio privațiune, perfect satisfăcuți, fără să mai simtă durere sau moartea, atunci ne putem imagina că fericirea lor este reală și că necazurile și suferințele din trecut au fost uitate.”
Iată câteva fragmente din eseul care dă titlul volumului:
„Întâia biografie a lui Siddhartha, viitorul Buddha, scoate la iveală faptul că, multă vreme, el a fost cu totul neștiutor de ticăloșia condiției umane. Fiu de rege, și-a petrecut anii tinereții în plăceri și lux, înconjurat de muzici și desfătări lumești. Se căsătorise deja când zeii au hotărât să-i aducă iluminarea. Într-o zi, a văzut un bătrân decrepit, apoi suferința unui om foarte bolnav, apoi un cadavru. Abia în acel moment a devenit conștient de realitatea bătrâneții, a suferinței și a morții, adică de existența tuturor acelor aspecte dureroase ale vieții, de care până atunci se ținuse departe. Văzându-le, a hotărât să se retragă din lume, ca să devină călugăr și să pornească în căutarea drumului către Nirvana. Putem, deci, presupune că era fericit câtă vreme nu cunoștea realitățile dure ale vieții; și că, la sfârșitul propriei vieți, după o lungă și epuizantă călătorie, a obținut autentica fericire aflată dincolo de condiția pământeană.
Poate fi descrisă Nirvana ca fiind o stare de fericire? Cei care, precum autorul rândurilor de față, nu știu să citească scripturile timpurii budiste în original, n-au cum să fie siguri; cuvântul fericire nu apare în traduceri. De asemenea, e greu să știi cu siguranță dacă sensul unor cuvinte precum conștiință sau sine corespunde sensului lor din limbile moderne. Ni se spune că Nirvana presupune renunțarea la sine. Acest lucru s-ar preta interpretării că poate exista, cum pretindea filozoful polonez Elzenberg, fericire fără subiect – fericire și atât, fără nici o legătură cu fericirea unei persoane anume. Ceea ce pare absurd. Dar limba noastră nu este niciodată potrivită pentru a descrie realitățile absolute. Unii teologi au susținut că putem vorbi despre Dumnezeu numai prin negare, spunând ce nu este el. Tot așa, poate că nu putem ști ce este Nirvana și nu putem spune decât ce nu este. Și totuși, e greu să fii satisfăcut numai cu negația — am dori să spunem ceva în plus. Presupunând că ni se îngăduie să spunem câte ceva despre ce înseamnă a fi în starea de Nirvana, întrebarea cea mai dificilă este următoarea: o persoană aflată în starea respectivă e conștientă de lumea din jurul ei? Dacă nu, dacă e cu totul detașată de viața pământească, din ce fel de realitate face parte? Și, dacă este conștientă de lumea experiențelor noastre, atunci trebuie să fie conștientă și de rău, și de suferință. Dar este posibil să fii conștient de rău și de suferință și, totuși, să fii absolut fericit? Aceeași întrebare se ivește cu privire la rezidenții fericiți ai raiului creștin. Trăiesc ei într-o izolare totală față de lumea noastră? Dacă nu – dacă sunt conștienți de mizeria existenței pământești, de toate lucrurile oribile care se petrec în lume, de laturile ei diabolice, de rău, și durere, și suferință – cum ar putea fi fericiți în orice sens recognoscibil al termenului? (S-ar cuveni să clarific: nu folosesc aici cuvântul fericit în sensul în care nu înseamnă cu nimic mai mult decât «mulțumit» sau «satisfăcut», ca, de pildă, în enunțurile: «Sunteți fericit de locul acesta din avion? » și «Sunt foarte fericit de acest sandvici». Cuvântul care desemnează fericirea are o paletă de sensuri mai largă în limba engleză față de alte limbi europene, în care sensul său este mai restrâns, de unde și zicala germană: I am happy, aber glücklich bin ich nicht.)
Atât budismul, cât și creștinismul sugerează că eliberarea supremă a sufletului e totuna cu o seninătate absolută, adică pacea totală a spiritului. Iar absoluta seninătate este totuna cu absoluta imuabilitate. Dar, dacă spiritul meu se află într-o stare de imuabilitate, în așa fel, încât nimic nu-l poate influența, fericirea mea va fi precum fericirea unei pietre. Oare chiar vrem să spunem că o piatră este întruchiparea perfectă a mântuirii și a Nirvanei?
De vreme ce a fi realmente uman presupune capacitatea de a simți compasiune, de a participa la durerea și la bucuria celorlalți, tânărul Siddhartha putea fi fericit sau, mai degrabă, putea să se bucure de iluzia sa de fericire numai ca rezultat al ignoranței sale. În lumea noastră, fericirea de acest fel este posibilă numai la copii și, chiar și atunci, numai la unii copii: la un copil, să zicem, de sub cinci ani dintr-o familie iubitoare, fără vreo experiență de mare durere sau de moarte printre cei apropiați lui. Poate că un asemenea copil poate fi fericit în sensul pe care-l am eu în vedere aici. Dincolo de vârsta de cinci ani, suntem, probabil, prea bătrâni pentru fericire. Sigur, putem trăi o plăcere trecătoare, momente de uluire și de mare farmec, chiar sentimente care să ne creeze un extaz al unității cu Dumnezeu și Universul; putem cunoaște iubirea și bucuria. Dar la fericire în chip de condiție imuabilă nu avem acces, poate doar în cazurile foarte rare ale unor adevărați mistici.
Aceasta e condiția umană. Dar îi putem atribui fericirea ființei divine? Este Dumnezeu fericit?
Întrebarea nu este absurdă. Viziunea noastră convențională asupra fericirii se referă la o stare de spirit emoțională. Dar este Dumnezeu supus emoțiilor? Desigur, ni se spune că Dumnezeu iubește ființele pe care le-a creat, și iubirea, cel puțin în lumea oamenilor, este o emoție. Dar iubirea este o sursă de fericire, atunci când e reciprocă, iar iubirea lui Dumnezeu este reciprocă doar la unii dintre supușii lui, nicidecum la toți: unii nu cred în existența lui, unora puțin le pasă dacă el există sau nu, iar alții îl detestă, acuzându-l de indiferență la durerea și mizeria umană. Dacă nu este indiferent, ci supus emoțiilor ca și noi, probabil că trăiește într-o stare perpetuă de tristețe, văzând atâta suferință umană. Nu a provocat-o el și n-a vrut-o, dar este neajutorat în fața tuturor mizeriilor, ororilor și atrocităților pe care natura le prăvălește asupra oamenilor sau pe care oamenii și le provoacă unii altora.”