Opt ani s-a lăsat așteptat Ioan Es. Pop cu un volum personal și nou de poezie, după premiatul, dar neconvingătorul petrecere de pietoni (2003). În interval, bibliografia lui a sporit prin antologii și traduceri: primele, consistente, celelalte, tot mai numeroase.
Ca și alți poeți din generația lui și din cea următoare, autorul “nouăzecist” a beneficiat din plin de o deschidere, către alte spații culturale, de neimaginat înainte; și e aproape ironic că tocmai poemele lui “livide” și asociale, construind un spațiu al recluziunii și conturând un imaginar regresiv, au avut șansa de a circula prin traduceri.
Cu tot acest succes de export, cunoscătorii de poezie au simțit impasul artistic al unui creator care după fabuloasele performanțe din ieudul fără ieșire (1994), porcec (1996) și pantelimon 113 bis (1999) a început să se confrunte cu propria ștachetă ridicată prea sus. Iată motivul pentru care unelte de dormit*, cartea realmente nouă, e una de risc considerabil pentru Ioan Es. Pop. Ea ne va arăta fie inerția și epuizarea poetului; fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă.
De observat prudența strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru și o perspectivă dominantă, așa cum procedase în cărțile din anii ’90. În unelte de dormit se vede o bine gândită și lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii decât a unui volum distinct. Secțiunile se prezintă ca fațete diferite ale unei lirici, altfel, ușor de recunoscut. Sub atmosfera apăsătoare a versurilor lui Ioan Es. Pop și sound-ul lor familiar, pot fi identificate trei sau patru linii compoziționale, dezvoltându-și propria suprafață, cu o densitate specifică. Legăturile de ansamblu sunt destul de laxe. Un centru de greutate al cărții nu mai există; și nici măcar imaginea atât de pregnantă transformată în titlu nu mai unifică poemele din sumar. Acestea sunt grupate după câte un subcriteriu care le diferențiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. Vizionarismul poetului se desface și își creează mai multe registre de penetrație a “văzutelor”, pentru a ajunge la obsedantele “petice de nevăzut”. Fiecare secțiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului. Prima începe în forță, cu această uimitoare reverie de cuib și pivniță: “cînd eram mic, visam să fiu și mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt și gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceață-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte și pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// și toamna să mă trezesc tot nedormit/ și tot nespălat ca frații mei/ și cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneți la loc,// și primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ și tot așa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,/ ani mulți, neîntors și uitat.”. La Arghezi, în Har, cartofilor gata să nască “într-o noapte/ li s-au umplut straiele cu lapte”, într-o imagine fizică a maternității îmbelșugate; la Mircea Dinescu, în Democrația naturii, “cartoful putred zvîrlit pe maidan/ scoate și el puțica lui verde”, într-o libertate totală a moravurilor naturii întregi. În poemul de față, proiecția e de ascundere ciclică și somn adânc, în formula sintetică oferită de versul final, excepțional: “ani mulți, neîntors și uitat”…
Avem, în această primă parte a volumului, o bună parte din situațiile, ipostazele și gesturile tipice din poezia lui Ioan Es. Pop. Este perechea – la distanță – formată dintr-un eu încărcat și un duhovnic (altădată era preotul, în altar) care, la câteva mese mai încolo, se lasă “biruit de propria lui sticlă”. Alcoolul încețoșează privirea de zi, conștiința diurnă, responsabilă, a cetățeanului încorsetat în regulile sociale; și eliberează din interior demonii unei lucidități suprafirești. Ca și în poezia lui Ion Mureșan, alcoolicul este un inspirat, un vizionar, iar birtul, nu altceva decît interfața dintre lumea îngustă și nemărginirea absolutului. Poetul “nouăzecist” își urmărește personajul preferat (el însuși) pe linia de ruptură dintre un Pop unu, activ și “cuminte”, care merge la serviciu și face treabă, cu un mirabil autocontrol; și un Pop doi, ascuns, de noapte albă și cârciumă jegoasă, specialist în automutilări. Acesta e spațiul predilect și aceasta este ora exactă a revelațiilor.
Semnificativ, în zilele de sărbătoare, când întreaga societate petrece zgomotos și cu pupături, cei doi Pop (cel care are acum și el “liber” și cel ieșit la suprafață, în timpul anului, la capătul fiecărei zile “ocupate”) suferă dimpreună, reamestecați într-un același personaj. Un alt poem puternic susține acest scenariu de izolare și suferință sado-maso: “pentru toată lumea, mîine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai tîrziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ dar numai pentru că așa se cuvine/ într-o asemenea zi mare.// nu, n-am să ies și nici n-o să mă arăt/ pe stradă așa cum o vor face toți./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe țigări pe balcon/ și o să-mi tot repet că nenorocul meu/ nu-i altceva decît norocul altora.// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi din cămașa prea strîmtă la gît/ și voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// firește, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,/ tremurînd de frică să nu greșesc pașii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntărește ca cimentul,// apoi, după atîta alergătură, se va face/ nouă seara, da, și voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deși m-am trezit atît de tîrziu,/ deși mă culc atît de devreme.”. Iarăși, ultimele două versuri, atît de neutre în regimul comunicării obișnuite, se încarcă, după ce întregul traseu a fost parcurs, de o mare tensiune dramatică; sau chiar de “o puritate excepțională a tragicului” (Nicolae Manolescu). Apartamentul de bloc este la Pop (unu și doi) un domiciliu al singurătății și un ultim refugiu; la fel, alcoolul; somnul; pumnul de somnifere și alte “unelte de dormit”; sinuciderea.
Primele două secțiuni își “dispută” această concluzie scoasă, terifiant, din procesarea oricărui fapt banal cotidian. Privirea poetului e obosită – și pare că ultimul efort pe care el îl mai poate face este să dea o imagine esențială a acestei oboseli, o radiografie poetică a unei structuri destrămate. Ioan Es. Pop e mai bacovian, aici, decât în cărțile lui anterioare, mascându-și însă filiația după o epică versificată ce-i este caracteristică. Autodistrugerea treptată și spectrul suicidar nu sunt dublate de o contragere și o fragmentare a lirismului, cu eliminarea elementelor de prisos și reinvestirea simbolică a golurilor. Între fondul tragic al acestei poezii, atmosfera ei crepusculară și, de altă parte, discursul poetic închegat și modulat, apare o incongruență: o asimetrie de un izbitor efect artistic. Pagina poetului e foarte plină, iar modul lui predilect de expunere este o povestire sui-generis rulată, narată meticulos, într-un limbaj foarte accesibil și familiar. Treptat însă, liniștitoarea formă de compoziție și expresie deviază, înspre zone obscure atinse mai întâi aparent accidental. Tot mai des, poetul își va introduce cititorul într-o zonă cu alte reguli și într-o imagine răsturnată a certitudinilor lui existențiale. E nevoie de spațiu și de narativitate pentru ca poemul să-și urmărească traiectoria și pentru ca umbrele lăsate de lucruri și gesturi să schimbe, finalmente, “realismul” într-un expresionism de factură personală. De aceea versurile finale cad altfel decât cele intermediare, pregătitoare: deoarece în ele s-au strâns toate semnificațiile tatonate pe parcurs. Dacă în ieudul fără ieșire și în celelalte cărți ale tinereții creative, Ioan Es. Pop era un expert al începuturilor de poem, executând ruptura de plan din prima mișcare poetică (“ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști/ din strada oltețului 15.// aici nu stau decît cei ca noi. aici/ viața se bea și moartea se uită.”), în unelte de dormit autorul se dovedește un artist al acumulării, anunțării și constituirii finalului. Acesta închide, deopotrivă, poemul și suma de experiențe. Câteva finaluri: “și tu ești atît de obosit. atît de obosit. atît de obosit.”; “și nu te bagi în război dacă nu știi/ de partea cui pierzi.”; “dar pe lumea asta nimeni nu iartă/ pe nimeni.”; “deci nu știu pînă la urmă unde e norocul/ de a locui în două lumi deodată.”. Și finalul finalurilor, într-o versiune neagră, răsturnată, a promisiunii biblice: “și-apoi el știe că, într-un final,/ toate se vor plini cum s-a scris/ și cei din urmă vor fi cei din urmă.”.
Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reușește să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastișă. Vechile elemente și personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situațiile epicizate și proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne și mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secțiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsucește aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, așa zicând, în corespondență vizionară. Nu mă pot abține să citez, integral, o poezie în care interiorul cald și ocrotitor din pastelurile lui Alecsandri e acoperit, prin succesive experiențe de cunoaștere poetică (de la Eminescu la interbelici și de la aceștia la Aurel Dumitrașcu), de umbrele și întunericul tot mai dens al viziunii lui Ioan Es. Pop: “din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă./ de acum, legat cu lanțuri de un leagăn în ogradă,/ pe copil or să tot cadă fulgi cu colți sticloși de lup./ va fi trup doar ca să moară cel ce n-a fost nicicînd trup.// iar șezînd în bibliotecă, mult se va mira străinul./ va lăsa deoparte cartea și va da deoparte vinul./ nu de moarte o să-i pese, ci de veșnicia ei./ va fi doar un fel de mîine încheiat la ora trei.// fiara va intra cu jale, melancolică țintind/ tomurile de pe rafturi, dac-o să mai fie cînd./ vor bea ceaiuri lungi pe prispă, pufăind din țigaret./ vremea se va toarce moale, timpul va mișca încet.// și cînd neguri arzătoare se vor prăbuși alene,/ s-or acoperi de carne și vor ațipi în vene,/ unde sîngele-i va duce spre întîiul lor strămoș./ fioros va bate gîndul, sumbri fi-vor și frumoși.// lungi troiene călătoare îi vor clătina puțin./ va fi plin de întuneric, iar opaițul va fi plin.”.
După un deceniu și mai bine de efervescență antologatoare și relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el știe cum) frecvența acelei poezii.
*) Ioan Es. Pop, unelte de dormit, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, București, 2011, 104 p