Absolvent de filosofie si doctor in litere, comentator avizat al cinematografului experimental si al fenomenului artistic underground american, Dominique Noguez si-a impartit activitatea scriitoriceasca intre eseistica si roman. Magistru al umorului negru si al fictiunilor coplesite de viziuni trasnite, la limita imposibilului si a delirului (“Cei trei Rimbaud”, volum publicat in 1986, il face sa traiasca pe autorul “Anotimpului in infern” pana in anul 1937, iar “Lenin Dada” il inchipuie pe Vladimir Ilici ca fondator al miscarii dadaiste), condeier de mare finete, Noguez a trait constant drama unei tulburatoare lipse de popularitate. Desi critica l-a ridicat pe piedestaluri daurite, cartile sale au avut cifre de vanzare modeste. Cu o singura exceptie majora: romanul “Amour noir”, aparut la Gallimard in 1997 si care a fost recompensat cu premiul Fémina. Interesant, ca sa nu spunem dezolant, este faptul ca laurii nu l-au fixat definitiv in preferintele publicului: romanul imediat urmator, “Imbalsamatorul”, mai putin liric, cu viziuni morbid socante si hohote care plonjeaza razant in plans, a avut o primire cat se poate de “moale”. Actiunea se desfasoara in oraselul Auxerre, o urbe cu aparente linistite, unde naratorul, Christophe Régnier, are in lucru o antologie “a lucrurilor dintai”: primul strip-tease integral la Paris, cea dintai utilizare consemnata a cuvantului “joint de culasse”… Pe fondul laborioasei sale activitati de colector de fleacuri cu rost si al amorului desavarsit cu sarmanta sa nevasta Eglantine, se petrece intalnirea cu dl. Léonard, vecinul sau “thanatopractor”. Sau, mai pe sleau, Imbalsamatorul, cel in jurul caruia au loc tot soiul de evenimente tragice (disparitii, crime, violente etc.) care se inlantuie in viteza si care pun in scena juni homosexuali intretinuti, desprinsi parca din Petronius, parasute, politisti si erotomani de toate facturile. Peste rasul intretesut cu frisoane de groaza, aflam, din cand in cand, cam tot ce se poate sti despre arta de a face un cadavru prezentabil.
Ei bine, atent la cauzele acestei caderi libere si inexplicabile de audienta, Noguez si-a intitulat ultima carte de proze eseistice, aparuta chiar la sfarsitul lunii mai a.c., “Adevarata Istorie a fotbalului si alte revelatii”, ceea ce, in conditiile in care ne mai despart doar cateva zile de deschiderea campionatului mondial, nu poate fi decat o foarte inspirata optiune si o nada cat se poate de ademenitoare pentru cititori/ cumparatori. Primul text incepe asa: “S-au scris multe lucruri inexacte despre originea fotbalului. A fost apropiat de sphaira si de uranie ale grecilor, de trigonalis pila sau de harpastum-ul romanilor. A fost identificat in jocul tlachtli al aztecilor. A fost intrezarit la asirieni si la egipteni. Soldatii chinezi din timpul dinastiei Chang izbeau o sfera de piele umpluta cu par? Asta era fotbal. Shintoistii din vechea Japonie se straduiau sa vare in templu, ritual, un balon din piele de peste? Tot fotbal era si asta. Vikingii celebrau macabru victoria dand cu piciorul in capetele taiate ale vrajmasilor? Fotbal, desigur.” Autorul pune lucrurile la punct, si situeaza momentul de debut al acestui sport mult mai aproape de zilele noastre. Nu inainte de a practica o minutioasa arheologie culturala si de a descoperi in texte vechi toate acele descrieri de jocuri ce par a prefigura sportul cu balonul rotund, de la Republica lui Platon (cartea a 7-a, dialogul dintre Adimante si Glaucon), la Eseurile lui Montaigne (“sa alergi dupa adevar ca dupa mingea de piele care iti scapa mereu”) sau Descartes. Un deliciu cultural, generos si savuros in divagatii, ametitor ramificat si barthesian in stil.
De tot hazul este faptul ca, din cele 128 de pagini ale cartii, doar primele au legatura cu titlul, deci cu fotbalul. Restul sunt revelatii serioase.