Cluadia Moscovici este o scriitoare americană de origina română, care se ocupă cu filozofia politică și mișcarea romantică. A publicat beletristică și poezie în reviste literare și este autoarea câtorva monografii academice consacrate artei și literaturii romantice: Romanticism and Postromanticism (Rowman and Littlefield, 2007), Gender and Citizenship (Rowman and Littlefield, 2000) și Double Dialectics (Rowman and Littlefield, 2002). A predat filosofie, literatură și istoria artei și a ideilor la Boston University și la University of Michigan. Și-a obținut licența la Princeton University și doctoratul în literatură comparată la Brown University. Acum locuiește în Ann Arbor împreună cu soțul ei Dan și cu cei doi copii, Sophie și Alex.
Romanul da față, publicat în Statele Unite sub titlul Velvet Totalitarianism și care va apărea în limba română la Curtea Veche Publishing sub titlul Între două lumi, este în același timp un thriller politic dens, o meditație asupra dictaturii, o demascare a regimului opresiv condus de Nicolae Ceaușescu și o emoționantă reconstrucție a căutărilor unei familii: fiecare membru în căutarea celorlalți și toți în căutarea libertății. Cartea respectă rețeta romanului american de succes, având câte puțin din toate – iubire, sex, spionaj, urmărire, interogatoriu, trădare, aventură – ingrediente care fac din ea un candidat perfect la ecranizarea filmică, și se desfășoară în România, în țări ale Europei și în Statele Unite. Firul roșu călăuzitor, cum s-ar fi spus în vremurile sumbre pe care autoarea le reînvie, îl constituie relațiile strânse de iubire dintre frate, soră și părinți, oriunde i-ar zvârli soarta și oricât de dramatice ar fi experiențele trăite fie în regimul de care fug, fie în societățile libere în care își doresc să ajungă.
“Velvet Totalitarianism este un roman în primul rând despre România comunistă, cea pe care autoarea și-o amintește din copilărie, dar mai ales cea pe care a studiat-o. Este un roman atașant și cu multe amănunte extrem de interesante, cu cîteva personaje memorabile, cu situații dramatice – spionaj internațional și presiunile asupra celor de la Europa liberă -, cu povești de dragoste și cu multă culoare românească. Nu este un roman care mizează pe nonconformism literar și de aici, poate, o impresie de prea mare cumințenie a textului, chiar o oarecare simplitate uneori contrariantă. Dar accesibilitatea se pare că a fost una dintre intențiile clare ale autoarei. În peisajul literar american, Velvet Totalitarianism este probabil o carte inedită. Scrisă de o româncă, complet americanizată, dar cu o mulțime de lucruri de povestit despre o țară încă exotică”. (Luminița Marcu, Noua literatură)
“Mișcându-se printre vieți obișnuite și neobișnuite, din România în Statele Unite, de la dictatură de catifea la libertate relativă, de la lipsuri groaznice la mentalitate capitalistă, evocând experiența ei românească din anii ’70, emigrarea familiei în anii ’80 și revolta din 1989 de la Timișoara și București care a marcat sfarșitul regimului lui Ceaușescu, Claudia Moscovici oferă cititorilor ei o carte cu multe fațete, Velvet Totalitarianism care este simultan poveste de dragoste, roman politic și roman de senzație”. (Sanda Golopenția, Profesor la Brown University)
“Evocativă și extrem de covingătoare, Velvet Totalitarianism este o carte de prețuit, iar Claudia Moscovici este o scriitoare de urmărit, acum și pe viitor”,
(Travis Holland, autorul The Archivist’s Story)
“ÎnVelvet Totalitarianism, Claudia Moscovici își face cititorii să resimtă în mod visceral frica distructivă, demoralizantă și paralizantă impusă cetățeanului de către regimul dictatorial. În același timp, cu mult stil și inteligență, înarmată cu experiența copilăriei în România comunistă urmată de emigrare în SUA, ea narează o poveste a rezistenței și speranței. Velvet Totalitarianism este un roman care trebuie citit, atât pentru descrierea captivantă, cât și pentru importanța mesajului”. (Michael Kort, Profesor la Boston University și autor al lucrării The Soviet Colossus: History and Aftermath)
*
* *
Irina s-a trântit pe canapea, fiindcă se simțea sleită. Nu avea la ce să se mai aștepte în ziua respectivă. Nu sărutări somnoroase, imediat după deșteptare, când încă mai avea gura pungă. Nu întâlnire la masa de prânz cu prietenul ei. Nu plimbare în doi, mână-n mână, prin campus. Nu făcut de amor după-masa pe canapeaua lui, după ce ieșeau amândoi de la cursuri. Paul plecase la nu-știu-ce conferință pentru câteva zile. Oare chiar așa de picată în fund să fi fost după subțirelul ăsta cel puțin ciudat?, s-a întrebat în sinea ei. Știa prea bine că era o întrebare strict retorică. Doar de aceea îi răsuna singurătatea în urechi în acea după-amiază. Ce-ar fi putut face, care s-o mai înveselească puțin? Să învețe, n-avea chef. Să se uite la televizor, nici atât. Nici să iasă la o plimbare de una singură, la cât de singură se simțea. Nu-i venea nici măcar să iasă la cumpărături fără să-l aibă pe el alături, ca s-o sfătuiască – și de obicei o sfătuia să nu-și cumpere nimic. Sunetul nervos al telefonului a smuls-o efectiv din letargie.
În mod normal, nu ridica receptorul, ci lăsa robotul să-și facă meseria, dar de astă-dată spera că era chiar Paul. A întins o mână după receptor.
– Alo?
– Aș putea vorbi cu domnișoara Irina Schwarz, vă rog?, a întrebat politicos o voce de bărbat străină.
– La telefon? Cine întreabă, vă rog?, a vrut să știe Irina, care nu recunoscuse vocea de la celălalt capăt al firului.
– Eu sunt. Fratele tău, Radu – dar Irina, care înlemnise, a tăcut. Irina, fii atentă aici. Nu pot să vorbesc decât două minute de unde te sun. O să revin de la un alt telefon public în cel mult o oră. Jean-Pierre mi-a spus că ai ceva important să-mi comunici. Orice ai face, te rog să nu spui nimănui altcuiva că te-am sunat, în afară de părinții noștri, m-ai înțeles?
Vocea lui Radu căpătase un ton de urgență, mai degrabă decât de formalitate.
– Răducu! Doamneee!… Nu-mi vine să cred că-ți aud glasul… Nu-mi vine să cred… Să-ți aud vocea după atâția ani… E colosal!, a reușit ea să îngaime.
– Irina, nu m-ai auzit ce ți-am spus? Că nu trebuie să spui nimănui că te-am sunat, a repetat Radu.
– Da, bine, sigur, îți promit că nu spun, l-a liniștit sora lui.
– Ce aveai să-mi comunici? Hai, zi repede, că n-avem prea mult timp…
Dar Irina rămăsese fără grai. Cum îi spui, chiar și propriului tău frate, cu care n-ai vorbit și pe care nu l-ai văzut de ani de zile, că are un fiu cu femeia care l-a trădat – și că fiul respectiv era de negăsit?
– Ai vorbit cumva cu mama recent?, l-a întrebat ea, luându-l pe departe.
– Da. Mi-a părut așa de rău să aud vestea proastă, a răspuns Radu.
– A… Deci o crezi pe Ioana?
– Pe Ioana? Ce-are de-a face Ioana cu Mamaie Marta, care a murit?
– Ăăă… nimic. Ții minte cât de iubitoare și de răbdătoare era cu noi?
– Da – și în vocea lui Radu se simțea tristețea. Mi s-a părut răvășită, mama. Și mi-e groază când mă gândesc la bietul Tataie Mihai, cum o să suporte el pierderea.
– O să-ncerc să mă duc să-l văd peste câteva săptămâni, l-a informat Irina.
– Mă tem că nu e cel mai bun moment acum… să te duci în România, i-a replicat Radu, pe un ton ezitant.
– De ce să nu fie?
– Irina, trebuie să-nchid acum. Te sun cât pot de repede, numai să găsesc un alt telefon public.
– Bine, s-a declarat de acord Irina.
După ce a pus telefonul jos, a încercat să-și aducă aminte cum arăta fratele ei de-adevăratelea, dar nu-i veneau în fața ochilor decât fotografiile lui pe care le văzuse în casa părinților ei – practic etalate prin toate camerele.
După numai vreo douăzeci de minute, iarăși a sunat telefonul. Irina a smuls receptorul din furcă.
– Alo? Tot eu sunt, s-a auzit vocea fratelui ei.
– Ce vroiai să spui cu mersul în România?, l-a întrebat Irina.
– Ei, nimic special, a răspuns Radu. Atâta doar, că-n estul Europei să petrec o mulțime de lucruri în ultima vreme.
– Cum ar fi?
– Ei, știi și tu, politic, lucrurile fierb. Mai bine te-ai duce în Franța.
– Tataie Mihai nu locuiește-n Franța, i-a reamintit ea, dar fratele ei n-a băgat în seamă comentariul ei.
– Ziceai că mama vroia să-mi spună ceva despre Ioana? Repede, te rog, fiindcă n-am decât două minute, ca și mai devreme.
– Am rugat-o pe mama să-ți spună că m-am întâlnit cu Ioana personal.
– De ce-ai făcut așa ceva, Doamne iartă-mă? Te-a pus Jean-Pierre să te-ntâlnești cu ea?
Irinei i se părea nu-știu-cum să-i deșerte sacul cu informații delicate într-o cursă contra cronometrului, mai ales că lui Radu s-ar fi zis că nu-i plăcea ideea în sine.
– Nu putem vorbi despre asta între patru ochi?, a încercat ea să amâne inevitabilul.
– Nu încă, i-a întors-o Radu.
– Atunci când?
– Când o fi ceva mai sigur.
– Păi, s-ar putea să nu fie niciodată mai sigur!, a obiectat Irina.
– Ba da, cred c-o să fie.
– Când?, a insistat ea, făcându-l pe fratele ei să-și aducă aminte cât de tenace era încă din copilărie.
– Nu mai e mult, a asigurat-o Radu. Hai, zi, că mai am cel mult un minut, a insistat și el, drept care ea, dacă s-a văzut nevoită, i-a spus totul parcă dintr-o răsuflare:
– Probabil c-o să ți se pară o nebunie întreagă, dar Ioana mi-a spus că ea și cu tine aveți un fiu, care a fost răpit de Securitate și dus într-un orfelinat oarecare din România. Că ea l-a căutat mai mulți ani și n-a reușit să-l găsească, drept care acum îți cere ție ajutorul. Că doar ești tatăl copilului.
De la celălalt capăt al firului nu s-a auzit o vorbă.
– Radu? Mai ești acolo?, a ținut să verifice Irina.
– Ai dreptate, a răspuns el pe un ton distant. Chiar că sună ca o nebunie.
– Așa m-am gândit și eu la început. Dar Jean-Pierre pare s-o creadă. Plus că mi-a arătat și o fotografie cu băiețelul când avea trei ani, la doar câteva luni înainte să-i fie răpit. Lucian îl cheamă. E drăguț foc și chiar că seamănă puțin cu tine. Nu știu ce să cred… la cum o știu pe ea. Dar mi s-a părut sinceră.
După câteva clipe de tăcere, într-un târziu Radu i-a spus:
– Irina, trebuie să închid. Să nu fie urmărit apelul.
– Când mă mai suni? Să stau lângă telefon?, a vrut să știe Irina.
– Nu, asta nu. O să iau legătura direct cu Jean-Pierre, să aflu ce se-ntâmplă, i-a spus Radu, cu aerul că uite-acum punea telefonul jos, dar apoi, ca și cum s-ar fi răzgândit, a adăugat pe un ton mult mai frățesc: Nici nu știi ce dor mi-e de tine, Irina!
– Și mie mi-e dor de tine, i-a răspuns ea.
Când a pus receptorul în furcă, s-a gândit la cât de adevărate erau acele vorbe, fără îndoială, dar la cât de artificial sunau. La fel cum i se întâmplase cu atâția membri ai familiei pe care-i iubise, dar îi și uitase odată cu trecerea timpului, și fratele ei se topise undeva în trecutul îndepărtat și se transformase într-o amintire neprețuită din copilărie – cam atât și nimic mai mult.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Mihnea Gafița