Nu știu dacă o fi vorba doar de criza economică sau și de una valorică, dar atât numărul, cât și calitatea debutanților au scăzut simțitor în ultimii ani. Ca și cum așa-zisa generație douămiistă și-ar fi epuizat resursele creatoare în prima parte a deceniului. Astfel încât, atunci când apare un debutant cât de cât talentat, e sărbătorit de întreaga critică – de toate calibrele și pe toate vocile – precum un adevărat eveniment.

Ce-i drept, nu întotdeauna. Căci dintre cărțile apărute anul trecut, Și Hams și Regretel (Cartea Românească, 2009), romanul de debut al lui Matei Florian, a fost oarecum nedreptățit. Incontinența verbală a autorului, cunoscut deja publicului ca (semi)romancier din Băiuțeii (cartea scrisă împreună cu fratele său Filip Florian), a zgâriat, într-un fel, auzul criticii și ar putea irita și mai mult urechile cititorului obișnuit. Deși are o structură dialogală – cele șapte capitole par tot atâtea epistole către o iubită absentă -, întregul roman e construit ca un imens delir verbal în care vocea protagonistului e parazitată permanent de perspectiva unor creaturi imaginare. Simpaticii pitici Usi, Altfred sau Și Hams Și Regretel atașează cărții o ramă fantasy. Copilăriți dar simandicoși, cei trei fac parte din adevărate legiuni și popoare de pitici, cu obiceiuri excentrice. Fără a mai pune la socoteală comunitatea eco a lui Usi sau ordinul PIC (Piticii Intelectuali Catanieni) din care face parte Altfred, excelent sunt descrise acțiunile așa-zisului PRAF (Piticii Răzvrătiți din Apartamentele cu Ferestre), responsabil pentru micile catastrofe casnice ale oamenilor (“picioare pare”): “Orice obiect de tipul monedă, pix, radieră, ac de siguranță ș.a.m.d. care va ajunge în preajma unui membru PRAF va fi transportat la o distanță apreciabilă de locul în care e de presupus că s-ar fi oprit. În felul acesta, picioarele pare vor avea o durată infinit mai lungă de căutare, soldată de obicei cu nedumeriri consistente și invective ce fac deliciul amar al acestor semeni gri”.

Dialogul dintre Filip și Matei Florian continuă dincolo de Băiuțeii, căci ceea ce apropie Și Hams și Regretel de Zilele regelui e adeziunea la un imaginar minimalist, artizanal, doldora de amănunte seducătoare și de vorbărie galantă. Conștient, cum zice englezul, că “devilʼ s in the details”, Matei Florian e și el un colecționar de nimicuri pline de candoare. Protagonistul din Și Hams Și Regretel pare să recreeze un întreg univers de senzații pentru a-l trimite iubitei în plic. Dincolo de asta, însăși maniera de a construi e asemănătoare celei din cărțile fratelui mai mare. Absența totală a epicului, lungile enumerări și aglutinări de evenimente fac din Și Hams și Regretel un fantasy de atmosferă mai degrabă decât un fantasy propriu-zis. Convorbirile cu furnici, măgari sau câini, lungile disertații asupra meteorologiei, a substanței colivei, elogiul plapumei și a vântului, înscenarea unui meci de fotbal virtual, ne pun față în față cu un narator capricios și dezorientat, care suferă de glosolalită cronică. Prea multe pasaje par simple jocuri lingvistice: “Apoi, cum libertatea de ordin mic, infimă în aparență, are valențe infinite, m-am recules, am zâmbit, m-am adunat și m-am scăzut, m-am înmulțit și m-am împărțit, iar la sfârșitul acestor operațiuni esențiale, doar iluzoriu matematice, am dansat, doamnă, am dansat”. Protagonistul nu vorbește doar pe mai multe voci, ci și pe mai multe tonuri, de la alintat sau drăgăstos-calin, până la colocvial, arțăgos și insinuant.
Pe de altă parte, lipsa de consistență a scenariului fantasy și facilele calambururi stilistice ar fi pe deplin condamnabile dacă ele n-ar avea logică în imaginarul lui Matei Florian. Ostentația lor nu e strict ornamentală, pentru că utopia feerică din Și Hams Și Regretel se dovedește a fi o încercare eroică și disperată de a masca răul existenței. În spatele decorului fabulos – adevărată lovitură de teatru – stă de fapt istoria banală, deși tragică, a protagonistului și a iubitei sale Cristina. Ceea ce se anunța ca un fairy-tale în care un prinț melancolic și retras încalecă toate mijloacele lingvistice posibile pentru a suprima distanța față de obiectul adorației se dovedește a fi un tragic dialog cu lumea de dincolo. Printre aburii basmului încep să se întrevadă, treptat, detaliile crude ale relației dintre cei doi: nepăsarea lui narcisistă, permanenta ei pisălogeală, suspiciunile de trădare și, în sfârșit, sinuciderea sub ochii impasibili ai bărbatului. Depășește posibilitățile unui debutant mediu – a observat-o deja Cosmin Borza (“Vatra”, nr. 3/2010) – figurarea metamorfozei scenariului de fantasy într-un scenariu de horror. Pe măsură ce avansăm în lectură, vocea delirantă devine tot mai sarcastică și mai amenințătoare, numărul actorilor se împuținează, rolurile se redistribuie, măștile se amestecă, fardurile încep să se scurgă de pe obrazul personajelor. Acei mirifici pitici sunt înghițiți total de vocea bărbatului muribund, dezvăluindu-și natura iluzorie. Singurii protagoniști ai acestui bizar roman al iubirii, al iluziei și al morții sunt, de fapt, bărbatul-Regretel și Cristina-Tristina (infidela femeie-pitic).

Crudul deznodământ motivează alunecările de teme și de limbaj. Citite retrospectiv, aproape toate conglomeratele haotice de imagini din Și Hams Și Regretel devin simboluri pregnante. Din simplă cochetărie conversațională, sensibilitatea bărbatului la schimbările de temperatură devine patologică (marcând evoluția “frigurilor” și a delirului), iar lunga digresiune despre colivă, o modalitate de a conștientiza dispariția iubitei. Întregul roman poate fi citit, de altfel, ca anamneza acestei morți, o încercare disperată de a se acomoda la realitatea ei. “Aberațiile” despre piruetele Cristinei, prezente în discurs încă de la începutul romanului, nu sunt decât modalități alegorice de a descrie – și de a accepta – episodul morții: sub pana calofilă a prozatorului, femeia se aruncă de la fereastră nu din voință proprie, ci dintr-o fatală pierdere a gravitației în timpul dansului. Și tocmai când credeam că romanul evoluează spre o catastrofă totală, Matei Florian își ambiguizează din nou, prin alegorie, narațiunea. De fapt, nu atât îmbinarea de fantasy și horror e importantă în Și Hams Și Regretel, cât revelarea primului în miezul ultimului și invers. Deși patetic, splendid (citabil în întregime) e capitolul final al romanului, care descrie moartea protagonistului ca formă de accedere la lumea transcendentă a Piticului Alb. Bărbatul moare în zorii unei zile luminoase și eterne, păstrând în auz ecoul celui mai firesc salut, dar care consfințește reconcilierea de dincolo: “Bună dimineața”.
Păcat doar că delirionismul lingvistic nu se resoarbe total în motivația adâncă a ficțiunii. Dacă va ști să-l gestioneze superior în următoarea carte, Matei Florian poate deveni unul dintre cei mai puternici prozatori de azi. Spre deosebire de livrescul minimalist al lui Filip Florian, un scriitor deja sigur pe stilul său dar destul de liniar, cel al lui Matei e mai stratificat: are, adică, un potențial de gravitate metafizică ce merită pus în valoare.

Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.