Nu știu dacă o fi vorba doar de criza economică sau și de una
valorică, dar atât numărul, cât și calitatea debutanților au scăzut
simțitor în ultimii ani. Ca și cum așa-zisa generație douămiistă
și-ar fi epuizat resursele creatoare în prima parte a deceniului.
Astfel încât, atunci când apare un debutant cât de cât talentat, e
sărbătorit de întreaga critică – de toate calibrele și pe toate
vocile – precum un adevărat eveniment.
Ce-i drept, nu întotdeauna. Căci dintre cărțile apărute anul
trecut, Și Hams și Regretel (Cartea Românească, 2009), romanul de
debut al lui Matei Florian, a fost oarecum nedreptățit.
Incontinența verbală a autorului, cunoscut deja publicului ca
(semi)romancier din Băiuțeii (cartea scrisă împreună cu fratele său
Filip Florian), a zgâriat, într-un fel, auzul criticii și ar putea
irita și mai mult urechile cititorului obișnuit. Deși are o
structură dialogală – cele șapte capitole par tot atâtea epistole
către o iubită absentă -, întregul roman e construit ca un imens
delir verbal în care vocea protagonistului e parazitată permanent
de perspectiva unor creaturi imaginare. Simpaticii pitici Usi,
Altfred sau Și Hams Și Regretel atașează cărții o ramă fantasy.
Copilăriți dar simandicoși, cei trei fac parte din adevărate
legiuni și popoare de pitici, cu obiceiuri excentrice. Fără a mai
pune la socoteală comunitatea eco a lui Usi sau ordinul PIC
(Piticii Intelectuali Catanieni) din care face parte Altfred,
excelent sunt descrise acțiunile așa-zisului PRAF (Piticii
Răzvrătiți din Apartamentele cu Ferestre), responsabil pentru
micile catastrofe casnice ale oamenilor (“picioare pare”): “Orice
obiect de tipul monedă, pix, radieră, ac de siguranță ș.a.m.d. care
va ajunge în preajma unui membru PRAF va fi transportat la o
distanță apreciabilă de locul în care e de presupus că s-ar fi
oprit. În felul acesta, picioarele pare vor avea o durată infinit
mai lungă de căutare, soldată de obicei cu nedumeriri consistente
și invective ce fac deliciul amar al acestor semeni gri”.
Dialogul dintre Filip și Matei Florian continuă dincolo de
Băiuțeii, căci ceea ce apropie Și Hams și Regretel de Zilele
regelui e adeziunea la un imaginar minimalist, artizanal, doldora
de amănunte seducătoare și de vorbărie galantă. Conștient, cum zice
englezul, că “devilʼ s in the details”, Matei Florian e și el un
colecționar de nimicuri pline de candoare. Protagonistul din Și
Hams Și Regretel pare să recreeze un întreg univers de senzații
pentru a-l trimite iubitei în plic. Dincolo de asta, însăși maniera
de a construi e asemănătoare celei din cărțile fratelui mai mare.
Absența totală a epicului, lungile enumerări și aglutinări de
evenimente fac din Și Hams și Regretel un fantasy de atmosferă mai
degrabă decât un fantasy propriu-zis. Convorbirile cu furnici,
măgari sau câini, lungile disertații asupra meteorologiei, a
substanței colivei, elogiul plapumei și a vântului, înscenarea unui
meci de fotbal virtual, ne pun față în față cu un narator capricios
și dezorientat, care suferă de glosolalită cronică. Prea multe
pasaje par simple jocuri lingvistice: “Apoi, cum libertatea de
ordin mic, infimă în aparență, are valențe infinite, m-am recules,
am zâmbit, m-am adunat și m-am scăzut, m-am înmulțit și m-am
împărțit, iar la sfârșitul acestor operațiuni esențiale, doar
iluzoriu matematice, am dansat, doamnă, am dansat”. Protagonistul
nu vorbește doar pe mai multe voci, ci și pe mai multe tonuri, de
la alintat sau drăgăstos-calin, până la colocvial, arțăgos și
insinuant.
Pe de altă parte, lipsa de consistență a scenariului fantasy și
facilele calambururi stilistice ar fi pe deplin condamnabile dacă
ele n-ar avea logică în imaginarul lui Matei Florian. Ostentația
lor nu e strict ornamentală, pentru că utopia feerică din Și Hams
Și Regretel se dovedește a fi o încercare eroică și disperată de a
masca răul existenței. În spatele decorului fabulos – adevărată
lovitură de teatru – stă de fapt istoria banală, deși tragică, a
protagonistului și a iubitei sale Cristina. Ceea ce se anunța ca un
fairy-tale în care un prinț melancolic și retras încalecă toate
mijloacele lingvistice posibile pentru a suprima distanța față de
obiectul adorației se dovedește a fi un tragic dialog cu lumea de
dincolo. Printre aburii basmului încep să se întrevadă, treptat,
detaliile crude ale relației dintre cei doi: nepăsarea lui
narcisistă, permanenta ei pisălogeală, suspiciunile de trădare și,
în sfârșit, sinuciderea sub ochii impasibili ai bărbatului.
Depășește posibilitățile unui debutant mediu – a observat-o deja
Cosmin Borza (“Vatra”, nr. 3/2010) – figurarea metamorfozei
scenariului de fantasy într-un scenariu de horror. Pe măsură ce
avansăm în lectură, vocea delirantă devine tot mai sarcastică și
mai amenințătoare, numărul actorilor se împuținează, rolurile se
redistribuie, măștile se amestecă, fardurile încep să se scurgă de
pe obrazul personajelor. Acei mirifici pitici sunt înghițiți total
de vocea bărbatului muribund, dezvăluindu-și natura iluzorie.
Singurii protagoniști ai acestui bizar roman al iubirii, al iluziei
și al morții sunt, de fapt, bărbatul-Regretel și Cristina-Tristina
(infidela femeie-pitic).
Crudul deznodământ motivează alunecările de teme și de limbaj.
Citite retrospectiv, aproape toate conglomeratele haotice de
imagini din Și Hams Și Regretel devin simboluri pregnante. Din
simplă cochetărie conversațională, sensibilitatea bărbatului la
schimbările de temperatură devine patologică (marcând evoluția
“frigurilor” și a delirului), iar lunga digresiune despre colivă, o
modalitate de a conștientiza dispariția iubitei. Întregul roman
poate fi citit, de altfel, ca anamneza acestei morți, o încercare
disperată de a se acomoda la realitatea ei. “Aberațiile” despre
piruetele Cristinei, prezente în discurs încă de la începutul
romanului, nu sunt decât modalități alegorice de a descrie – și de
a accepta – episodul morții: sub pana calofilă a prozatorului,
femeia se aruncă de la fereastră nu din voință proprie, ci dintr-o
fatală pierdere a gravitației în timpul dansului. Și tocmai când
credeam că romanul evoluează spre o catastrofă totală, Matei
Florian își ambiguizează din nou, prin alegorie, narațiunea. De
fapt, nu atât îmbinarea de fantasy și horror e importantă în Și
Hams Și Regretel, cât revelarea primului în miezul ultimului și
invers. Deși patetic, splendid (citabil în întregime) e capitolul
final al romanului, care descrie moartea protagonistului ca formă
de accedere la lumea transcendentă a Piticului Alb. Bărbatul moare
în zorii unei zile luminoase și eterne, păstrând în auz ecoul celui
mai firesc salut, dar care consfințește reconcilierea de dincolo:
“Bună dimineața”.
Păcat doar că delirionismul lingvistic nu se resoarbe total în
motivația adâncă a ficțiunii. Dacă va ști să-l gestioneze superior
în următoarea carte, Matei Florian poate deveni unul dintre cei mai
puternici prozatori de azi. Spre deosebire de livrescul minimalist
al lui Filip Florian, un scriitor deja sigur pe stilul său dar
destul de liniar, cel al lui Matei e mai stratificat: are, adică,
un potențial de gravitate metafizică ce merită pus în valoare.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.