Vale das Eiras, 4 ianuarie 1990
Pe parcursul sfârșitului de an (până alaltăieri) am citit romanul lui Philip Roth Gegenlebe, o carte care te îndeamnă la contrazicere și se anulează permanent pe ea însăși, care apelează la evreitate și la antisemitism pentru a răspunde pe îndelete la întrebarea, banală în sine, dacă un autor are voie să se exploateze pe sine și pe alții (familia), pentru a da de fapt un răspuns afirmativ preconceput. Dar poate că această carte nu mi se potrivește, pentru că nu îi apreciez în mod deosebit pe autorii care se folosesc permanent pe ei înșiși ca subiect. Chiar și acolo unde autorul descoperă, cu argumente orbitor de nimerite, intențiile ascunse ale povestitorului fictiv, nu prea merită osteneala; nu-i de mirare că “Iudeea”, capitolul despre Israel, este incolor prin comparație cu cartea de interviuri jurnalistice a lui Amos Oz, Im Lande Israel. De ce mi-a recomandat Jurek Becker de curând (în seara dinainte de congresul SPD de la Berlin) cartea aceasta? O să îl întreb.Rămâne în continuare înnorat, cu tendințe de ploaie. Astăzi am sădit doar trei tufe de rozmarin și trei de levănțică. O plăcere din ce în ce mai mare: lipsa televizorului și a telefonului. Deasupra unui proiect de anul trecut scrie ceva ce ar putea sta acum sub titlul Unkenrufe, cu titlul de lucru Krebsgang. Sub un titlu sau altul, ar trebui, oricât de critic ar fi cursul germano-polon pe care îl apucă toate acestea, să devină o poveste diabolic de comică: văduva și văduvul, în omenia lor prostească, ar avea stofă pentru asta. Acțiunile secundare, cum ar fi vânzarea bucată cu bucată a șantierului naval Lenin, ar trebui alimentate doar cu parcimonie. Amândoi, deși Reschke este un ipohondru, sunt cât se poate de sănătoși.
Azi-noapte, după mai multe întreruperi ale somnului, am visat cum căutam gazdă în Leipzig (cu un sac de dormit); un vis care, ca din întâmplare, îi aruncă în joc unii împotriva celorlalți pe membrii clanului meu. La sfârșit, în cazul în care visul a avut un sfârșit, mama lui Nele scotea din șanț mașina lui Ute cu mașina ei, în timp ce eu eram iarăși plecat, pe drumuri.
Vale das Eiras, 6 ianuarie 1990
Ieri peștele Sfântului Petru, de patru livre, pentru Mieke și Jules Heindels și pentru Leonore și Jacob Suhl. L-am desenat înainte de a-l umple cu salvie și a-l pune la cuptor. O seară veselă: Jacob – Jankele -, care, troțkist, tranzacționează cu patimă pachete de acțiuni la bursa neagră. Jules, care nu mai fumează, nu mai bea și se va converti în curând, la fel ca Mieke, la o formă de existență vegetariană.
Pentru ca săditul obstinat de copaci să nu ia sfârșit, înainte de amiază plantasem un palmier pe partea estică. Iar astăzi au fost micii lăstari de cactuși, pe care mi i-a dăruit Leonore și pe care i-am așezat în mici colonii. După aceea am stat iar și-am lucrat la discursul pentru Frankfurt…
În scrisorile lor, văduva și văduvul se întrec unul pe celălalt înșirând cifre ale membrilor proaspăt înscriși în societatea lor comercială germano-polonă de cimitire. Reschke ține prelegeri despre “Zum ewigen Frieden” al lui Kant și vorbește despre cimitir ca locul “ultimei posibilități a înțelegerii între popoare”. Piątkowska a întemeiat un grup de întrajutorare căruia îi aparțin și câțiva preoți catolici și un prelat din Oliva. Primii, polonezi emigrați în America, originari din Wilna, se arată interesați și dispuși să finanțeze așa-numitele “locuri libere pentru persoanele fără dare de mână”. Într-una din scrisorile sale, Reschke speră ca taxele de bază, destul de mari, ale membrilor înscriși să îi fie recunoscute drept deductibile la impozit. Primele neplăceri cu comitetul de conducere, deoarece propunerea sa de a face un cimitir supraconfesional s-a lovit de rezistența catolicilor. După o apropiere tot mai sporită între cele două state germane – comunitate contractuală -, apar acum și “bătrâni locuitori ai Danzigului” din Pomerania și Mecklenburg: deocamdată o problemă valutară, pe care însă Reschke încearcă să o atenueze cu mijloace vest-germane – repartizarea egală a pagubelor.
Reschke ar putea să-și fi scris lucrarea de doctorat despre mormintele patricienilor din bisericile din Danzig. Pe lângă asta, este specialist în chestiuni hanseatice și un adversar declarat al naționalismului – și al celui german, și al celui polonez.
Ideea de a construi în incinta cimitirului, situat într-o zonă cu pădure, un cămin pentru asistența muribunzilor i-a venit Halinei Piątkowska atunci când tot mai mulți bătrâni din Republica Federală și din R.D.G. au venit să cerceteze locul și s-au declarat de-a dreptul entuziasmați de frumusețea sa și de aspectul său îngrijit.
Luna în creștere promite vreme senină pentru următoarele zile. Poate totuși mai mergem la cules de ciuperci.
Vale das Eiras, 7 ianuarie 1990
Stau și cumpănesc printre agavele și cactușii mei din fața casei vechi, pe care i-am plantat acum un an și care de atunci cresc fără prea multă îngrijire, dau mereu lăstari noi și acum se înalță de parcă ar fi acolo dintotdeauna: ea nu trebuie să se numească Piątkowska, el nu Reschke, ea nu trebuie să fie medic pediatru, el nu profesor de istorie; ca situație socială ar trebui să rămână doar văduvă și văduv. Apoi văd sfârșitul lor: pier împreună într-o călătorie cu mașina și, deoarece nu apare nici o rudă, sunt îngropați într-un cimitir dintr-un sat (italian). “Ideea” celor doi ar trebui comentată pe măsură ce devine realitate prin scrisori, telegrame, articole de ziar etc. Scrisori, de exemplu, de la un chinez din Hong Kong, care nu poate ajunge la mormintele familiei sale din apropiere de Beijing; de la un israelian născut la Danzig, care solicită un sector evreiesc – “unul foarte mic” – în cimitirul german din Gdańsk; de la un scriitor polonez din Wilna, care trăiește la New York și, în ciuda americanizării, cere și el repatrierea.
Profesorul Reschke – îl numesc în continuare astfel – vorbește ușor insistent, cu o voce parcă voalată de tristețe. Se îmbracă elegant într-un mod demodat, e nemulțumit de rătăcirile sale politice, cu toate acestea se consideră “de stânga” într-un fel conservator și este înclinat către sentințe sentimentale care, ca o consecință logică, se pot transforma în cinism.
Când am răsădit ieri, cu ajutorul lui Ute și la dorința ei, cactusul cu nouă brațe, pe care l-am salvat (furat) acum un an sub forma unor segmente amputate din grădina căzută în paragină a vechii noastre case, așadar, când l-am răsădit acum, ducându-l din stratul din grădina interioară afară, în aer liber, în partea sudică, a trebuit să procedăm cu grijă, punând o scândură dedesubt, pentru ca nici unul dintre brațele cactusului să nu se rupă, chiar dacă fiecare braț frânt poate fi sădit cu partea ruptă într-o gaură de plantare, ca să dea lăstari noi. Cum făceam asta, mi-au venit niște idei referitoare la societatea comercială germano-polonă de cimitire, în a cărei arie de activitate vor intra mai târziu și reînhumări la Gdańsk, la Wilna… Nu e de mirare că răsădirea cactusului mi s-a părut semnificativă.
Am văzut în Der Spiegel cum, după ce de-a lungul câtorva decenii s-a dovedit un cinic, R. Augstein s-a amestecat cu naționaliștii.
Citesc abia acum Versetele satanice ale lui Salman Rushdie. Un roman literalmente fabulos. Scris inteligent, naiv, suveran. Cu oricâtă îndrăzneală ar spune lucrurilor pe nume, e o carte remarcabil de pioasă, în fața căreia dușmanii lui Rushdie dau impresia de “oameni fără Dumnezeu”. Faptul că m-am retras din Academie din cauza acestui autor rămâne un prilej de desfătare.
Vale das Eiras, 8.01.1990
Ieri am extras din patru sepii choco de mărime mijlocie o sticlă de trei sferturi de litru aproape plină de “sepia natural” și astăzi am desenat cu ea, după un original bine conservat în alcool din toamna anului trecut, un “Dans al călugărițelor”.
Proaspătă, cerneala naturală este imprevizibilă în negreala ei, mai târziu capătă (uneori) o consistență negru-maronie. Procedura extragerii cernelii – astăzi am avut la masă sepiile fierte cu legume – este o plăcere. (Pentru prima dată am folosit cerneala aceasta la sfârșitul anilor șaizeci, în Bretania, iar după aceea abia de la mijlocul anilor optzeci încoace, de când, fiind în Portugalia, sunt aproape de sursă, în special după întoarcerea de la Calcutta, la începutul lui februarie ’87, apoi în alternanță cu desenele în cărbune pe tema “Totes Holz”.
Din nou Augstein. Articolele sale de fond din Der Spiegel sunt periculoase, deoarece sunt clădite, într-un mod genialo-puberal, nu atât pe argumente, cât pe o atmosferă generală care în parte există, în parte este indusă prin discurs. Constelația celor trei aștri aducători de nenorocire poate fi numită după Schönhuber, Waigel și Augstein, însă (deocamdată) numai Schönhuber îndrăznește să-și citeze frații întru spirit german. Voi dezvolta acest punct într-un alineat pentru Tutzing și, pentru contrast, va trebui să cumpănesc la discursul lui Brandt de la congresul partidului.
În discursul pentru Frankfurt am ajuns (la pagina 18) până la Hundejahre; ultima treime cere o formă restrânsă, iar finalul discursului, unitatea Germaniei (reunificarea), trebuie confruntat cu încuietoarea Auschwitz. ș…ț
Azi la mare. Talazuri. Scoici. Pe drumul încolo, peste pământuri, de la unele încă sălbatice până la altele integrate în mici gospodării țărănești, presărate cu trufașe construcții pseudo-maure, am șterpelit plante agățătoare, agave, mlădițe de Opuntia, și le-am răsădit după-amiază. Viața e ușoară aici: ca de azi pe mâine. Lumea există numai în ziare întârziate. Mâine e lună plină.
După un curs al acțiunii la început plin de speranță, apoi mai dur și în final înghețat într-o vătămătoare necesitate imperioasă, Krebsgang sau Unkenrufe trebuie să lase loc pentru reflexii din direcția opusă, pentru contraacțiuni, poate și pentru finalul fericit în care, la sfârșit, vin bengalezii și alți asiatici; și totuși îmi doresc să mă limitez la o povestire mai lungă. Cimitirul ar trebui să fie pe jumătate ocupat înainte să se ajungă la reînhumări, însă apoi să nu mai fie “întăriri”, astfel încât reînhumările să aibă un efect revigorant asupra afacerii. Căminele pentru bătrâni muribunzi atrag vizitatorii: copii ai celor expulzați, nepoți ai lor, pentru care se construiește ulterior un hotel pe un teren cumpărat în Kașubia.
Vreau ca, desenând, să mi le amintesc pe călugărițele mele: cât de frumoase sunt, în toate privințele, cu membrele lor.
În pregătire la Editura Polirom. Traducere din limba germană și note de Ruxandra Hosu. Colecția Biblioteca Polirom. Seria Proză XXI