Cunosc bine cazul unui profesor de religie care preda tot la un liceu foarte bun din București. Una dintre secretarele mai vechi ale liceului l-a întrebat peste vreo trei-patru săptămâni de la începerea cursurilor cum reușește să se apropie de copii, deoarece până atunci elevii chiuleau cât puteau de la orele de religie, iar acum veneau să se înscrie tot mai mulți…
Răspunsul este simplu și grav în același timp: religia, indiferent de cult ori de confesiune, poate fi predată, promovată, de oameni cu vocație sau fără. Cel mai des și mai derutant este atunci când despre religie vorbesc oameni care-și închipuie că au vocație.
S-a spus suficient despre predarea religiei în școli. Este limpede că sunt în joc mai mulți vectori de imagine, ale căror proiecții ori chiar interese nu converg totdeauna cu cele ale creștinilor.
Se uită prea repede de aspectul formativ al predării religiei tocmai pentru că școala înseamnă din ce în ce mai abrupt informare și nu formare. Iată de ce unii nici nu mai realizează ce înseamnă formarea spirituală și morală a unor tineri, a unei națiuni. Tendința de zombificare, de robotizare este din ce în ce mai vizibilă.
Aflu de la prieteni care au copii de vârsta școlii că, cel puțin în București, la multe școli generale, elevii nu mai au voie să iasă afară, în curtea școlii în timpul pauzelor. Unii, cei mici, nu ies nici măcar din clase în pauze – fiindu-le interzis! De ce??
Fiindcă profesorii fug de reponsabilitatea de a-i proteja de posibile accidente, care se pot întâmpla în curtea școlii! Se lasă cu procese, fie și pentru o simplă căzătură etc; sunt și avocați (hiene) specializați deja în astfel de cazuri – mi s-a spus. Halucinant!
Așadar, în această logică, de unde, de ce, pentru ce să-ți mai asumi Viața – da, uneori, periculoasă, de aceea atât de frumoasă?! De aceea suntem oameni și nu simple păpuși, de aceea trăim aici tocmai pentru a învăța cum să (nu) cădem, pentru a suferi cât mai puțin…
În privința predării religiei în școli răspunsul este simplu: Biserica trebuie să-și asume legislația în vigoare și să nu mai umble cu tertipuri. O simplă înscriere pe o foaie de hârtie nu este un capăt de țară. Oamenii nu pot fi tratați ca o turmă, paușal. Este dreptul fiecăruia să refuze să participe la orele în care învață despre Dumnezeu, adică despre ceea ce este mai profund în această lume și în noi.
Discursul oficial al Bisericii – și mă refer aici la Biserica Ortodoxă Română, majoritară – care continuă să meargă pe strategia cetății asediate este cu totul perdant.
Pe de altă parte, trăim într-o lume din ce în ce mai ostilă oricărei forme de apropiere de adevărurile profunde. Esențial în predatul religiei creștine (indiferent de confesiune) este, simultan, și formarea spirituală, și cea morală, dar și deprinderea rădăcinilor, a abc-ului culturii occidentale. Nu-i puțin lucru! Cum poate fi ignorat?
În fine, am susținut adesea că Biserica este și un vector de securitate și de apărare, de aceea, o spun deschis, chiar dacă sună desuet pentru unii: a învăța despre creștinism înseamnă și un act de bună cunoaștere a culturii și istoriei naționale. Poate că măcar în aceste vremuri ar trebui să se vorbească mai responsabil, fără complexe, despre patriotism.
Personal, pledez simultan și pentru predarea istorie religiilor – măcar în ultimele clase de liceu și în universități. În lumea în care trăim, măcar un basic, măcar un curs introductiv în istoria religiilor este sine qua non, indiferent de profesia pe care o ai, indiferent de vârstă, de preocupări etc. Problema este că în țara lui Eliade și Culianu nu prea are cine să predea istoria religiilor la modul profesionist.
Iată de ce îi salut pe toți cei care sunt pentru sau contra predării religiei în școli cu o vorbă străveche: între noi, doar Adevărul!