Nu are importanta cum am ajuns la Comedia Tempio (1990) al lui Josef Nadj, invitat la Londra, la Festivalul International de Mima, acum cativa ani. Cert este ca acest spectacol al coregrafului francez de origine maghiaro-sarba a avut asupra mea un efect incredibil.
Din p~cate, nefixand experienta in scris, detaliile efective si cele afective s-au amestecat. Nu au mai ramas decat franturi de imagini (dansul si acrobatiile bizare ale unor personaje clovnesti, imbracate in costume negre, printre mobile rasturnate) si faptul ca, de atunci, productia ocupa un loc de frunte printre cele mai bune montari pe care le-am vazut vreodata. In plus, o senzatie de libertate, de zbor, de lipsa de margini. Imi mai amintesc tacerea si, dupa aplauze, discutiile animate ale spectatorilor, care nu se mai dadeau plecati din sala. Cand, acum cateva luni, am avut ocazia sa vad Paso Doble, spectacol “comisionat” de festivalul de la Avignon in 2006, cu alte cuvinte sa vad inca “un Josef Nadj”, dupa atatia ani de asteptare infrigurata, nimic nu mi-ar mai fi putut sta in cale.
Nadj este un personaj interesant. Nascut in Vojvodina, emigrat la Paris dupa ce apucase sa studieze arta plastica, muzica si teatrul la Budapesta si sa practice luptele si artele martiale, petrece doi ani in scoala de mima a lui Marcel Marceau si ceva timp in alte scoli prestigioase de dans/mima, se lanseaza in coregrafie si devine, in 1995, directorul Centrul de Coregrafie din Orleans. Spectacolele lui se impart in doua categorii: cele pentru un grup semnificativ de dansatori, inspirate in general din opera si viata cate unui artist, si cele dansate/interpretate de cel mult doi indivizi si care au un caracter oarecum autobiografic. El cocheteaza si cu fotografia (vezi expozitia din 2003), miniaturile (vezi schitele in cerneala indiana expuse la Douai in 2000) si sculptura (Instalatii, 1996).
In 2003, maestrul pluridiscuplinar viziteaza atelierul lui Miquel Barcelo, artist plastic spaniol. Devin prieteni. Miquel ii arata o inregistrare video a lucrarii in ceramica inceputa (si incheiata in 2007) in catedrala din Palma de Mallorca. Nadj simte nevoia imperioasa de a se cufunda in – si a interactiona cu – arta lui Barcelo pe plan nu doar spiritual, ci si fizic. Bazele “performance art-ului” Paso Doble sunt asezate.
Ce idee minunata sa te joci de-a si cu opera de arta, si mai ales cu materia prima din care aceasta e “confectionata” (in cazul nostru, argila, adica ceramica “proaspata”, neintarita)! Ca batutul cu perne, partidele de stropit cu apa, concursurile de baloane din guma de mestecat… Se anunta amuzament garantat.
In golul scenei se afla doua panouri de lut. Unul orizontal si altul vertical, usor inclinat, ca un sevalet. Ambele, albicioase si relativ netede. Deodata, in peretele vertical incep sa apara galme, de parca un pui ar incerca sa sparga dinauntru coaja oului. Cate un deget bate step, din spate, ritmic, pana cand patrunde prin panou. Iar si iar. Se iveste o mana, inca una, inca una. Apoi dispar. Raman gauri, care de care mai caraghioasa. Din spatele pojghitei albicioase apare grosul materialului, portocaliu, lucios, moale si inflexibil in acelasi timp. Imediat, se arata doi tipi, unul inalt si subtiratic, celalalt, scund si bondoc. In costum, cu camasa alba. Pat si Patachon, Stan si Bran, Vladimir si Estragon. Ambii poarta cate o galeata cu unelte. Incep sa sape in podeaua de argila, sa extraga din ea forme verticale, ca niste stalagmite sau ca niste caramizi, pana cand acopera toata suprafata orizontala. Se caznesc, rup cu mainile, lovesc cu bratele, imping cu genunchii. E obositor, gafaie. Stropesc cu apa din galeti. Spectatorii din primul rand isi sterg cateva picaturi (de apa? de lut umed?) din par. Nu sunt lacrimi. Nici macar de ras. Asteapta. Artistii se opresc o clipa, cu miinile in solduri. Contempla peretele si podeaua. Ce sa mai faca? Incep sa izbeasca cu pumnii in panoul vertical, sa atace cu coatele, sa gaureasca si sa zgarie cu degetele, sa plesneasca cu palmele. Par ca se iau la tranta cu pamantul. Isi fac aparitia tot felul de contururi, in relief si in adancime: schelete de fapturi protozoice, urme de pasi, de gheare pasaresti, ramuri de copaci. Cei doi, din ce in ce mai murdari, pornesc sa insface formele de pe podea si sa le arunce pe ecran. S.a.m.d, etc., and so on and so forth, pana la exasperare. Aduc cate o ulcea, se asaza pe ea (ulcelele se taseaza) si isi privesc opera. Aduc cate un castron, tot din lut, si-l arunca pe cap, modeleaza chipuri de animale (purcel, tap). Alte ulcele, alte masti, alte personaje, hazlii sau diforme. Deodata bondocul incepe sa-l incorporeze pe lungan in propria opera. Ii arunca in cap castroane, il sculpteaza, il lipeste de zid. Lutul e greu si opresiv, subtiraticul ingenuncheaza. Formele se fac demente, barbatul e zidit in creatia nemiloasa a celuilalt. Ba chiar devine una cu ea, o protuberanta grotesca pe panou, pentru ca mititelul aduce si un furtun din care tasneste argila lichida ce omogenizeaza totul. Bondocul iese, cu furtunul lui. Celalalt aluneca usor. S-a desprins. In final, ambele personaje sunt absorbite de ecran, intai capul, pe urma trunchiul si picioarele. Panoul ramane mozolit si ravasit, cu doua gauri ca doi ochi si un sunet de apa care bulbuceste. Opera i-a inghitit.
La sfarsit, dupa aplauze, spectatorii sunt incurajati sa interactioneze cu ramasitele. In timp ce o echipa de barbati imbracati in salopete niveleaza argila si curata scena (operatiune la fel de complexa, ba poate chiar mai nostima decat spectacolul in sine), artistii raman pe scena. Poti da mana cu ei, lumea chiar profita de acest lucru, face poze cu creatorii si rezultatul muncii lor si ia bucati de argila suvenir. Blituri, zambete, comentarii, uimire.
Ma cuprinde un sentiment de pustiu. Comedia Tempio si bucuria fara hotare de a fi atins, atunci, infinitul au ramas undeva, in negura timpului. Astazi, aici, ne-au sugrumat patru pereti. Un panou inclinat si unul orizontal. Nu va lasati pacaliti de prea-multele mele cuvinte. E trist, dar lutul, desi framantat de i-au (ra)sarit ochii, nu pare sa fi izvorat arta. Nu dansul a lipsit, nici arta plastica propriu-zisa, ci un fel de sens. Ce rost au toate astea?, imi vine sa strig. Nu mi-am pus pana acum problema ca, ei bine da, si joaca/jocul trebuie sa aiba un sens: comunicarea. In afara de cateva picaturi de apa in par, spectatorii nu au primit nimic. Li s-au aratat multe, s-a incercat si un subtirel fir epic incheiat cu atat de batatorita concluzie ca arta il ucide pe artist. Surpriza experimentului a trecut insa repede, nefiind inlocuita de ceva care sa provoace o tresaltare a inimii sau a mintii. Zbenguiala cu argila a fost doar un pas in doi.
Londra, martie 2008