Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator și eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La cincisprezece ani se stabilește în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad, de pe țărmul Mării Moarte. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul romanului Soțul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), distins cu Premiul Femina Étranger, Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995), Aceeași mare (1999), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2010, 2011), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009, 2011), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012), Iuda (2014). Semnează volume de eseuri, cel mai important fiind Cum să lecuiești un fanatic (2002; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2011). În 2012, publică împreună cu fiica sa, scriitoarea și profesoara de istorie Fania Oz-Salzberger, incitantul volum Jews and Words, scris în limba engleză. Printre numeroasele distincții primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) și Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).
Gravitând în jurul a câteva personaje din kibbutzul Ykhat, povestirile din volumul Între prieteni alcătuiesc un roman compozit al comunității.
Între prieteni va apărea le editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz, traducerea fiind semnată de Marlena Braester.
*
* *
Și mai era la noi, în kibbutzul Ykhat, un individ, Tzvi Provizor, un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi plăcea să dea vești proaste: cutremure, avioane care se prăbușesc, clădiri care cad peste locuitori, incendii și inundații. Citea ziarul în zori, înaintea tuturor și asculta toate emisiunile de știri, ca să-și poată face apariția în ușa sălii de mese, uimindu-ne cu cei două sute cincizeci de mineri surprinși de prăbușirea unei mine de cărbuni în China, fără nici o speranță de salvare, sau cu pachebotul scufundat cu toți cei șase sute de călători la bord în timpul unei furtuni în Marea Caraibelor. Se străduia să țină minte până și anunțurile mortuare. Era la curent, înaintea tuturor, cu decesul tuturor personalităților, el fiind acela care înștiința întreg kibbutzul. Într-o dimineață, mă opri pe aleea din fața dispensarului:
– Ai auzit de un scriitor pe nume Wislavsky?
– Da, am auzit. De ce?
– A murit.
– Îmi pare rău.
– Și scriitorii mor.
Altă dată m-a prins când eram de serviciu la sala de mese:
– Am văzut în anunțuri că a murit bunicul tău.
– Da.
– Și acum trei ani ți-a murit bunicul.
– Da.
– Înseamnă că acesta a fost ultimul.
Tzvi Provizor era singurul de grădinar al kibbutzului. În fiecare dimineață se trezea la ora cinci, așeza furtunele din straturile cu flori, sădea, tăia, uda, tundea iarba cu mașina aceea asurzitoare, stropea cu pesticide, împrăștia îngrășământ organic și chimic.
Oamenii din kibbutz îl ocoleau. În sala de mese, evitau să se așeze lângă el. În serile de vară, stătea singur pe una dintre băncile verzi așezate pe iarba din fața sălii de mese, privind copiii care alergau pe afară. Adierea serii i se strecura pe sub cămașă, umflând-o și uscându-i pielea transpirată. Deasupra chiparoșilor înalți a răsărit o lună roșie, prevestitoare de hamsin. Tzvi Provizor se repezi asupra unei femei care ședea singură pe banca de alături, Luna Blank, spunându-i cu tristețe:
– N-ai auzit? În Spania a ars un orfelinat, iar optzeci de copii orfani s-au sufocat din cauza fumului.
Luna, o profesoară văduvă de vreo patruzeci și cinci de ani, își șterse fața transpirată cu batista, spunând:
– Îngrozitor.
Iar Tzvi:
– Au reușit să salveze doar trei dintre ei, dar și aceștia sunt în stare gravă.
Era respectat aici, la noi, pentru munca lui devotată: în toți cei douăzeci și doi de ani cât a trăit în kibbutz, nu a fost notată în cartea lui de muncă nici o zi de concediu de boală. Întreg kibbutzul prospera datorită lui. Sădise în fiecare colțișor flori de sezon. Din loc în loc, făcuse aranjamente din piatră și plantase tot felul de cactuși. Construise chioșcuri din lemn, acoperite cu viță de vie. În fața sălii de mese instalase o fântână arteziană, cu peștișori aurii și plante de apă. Avea simț estetic, și toată lumea știa să-l aprecieze. Dar pe la spate îl numeau îngerul morții, bârfind în privința lipsei lui de interes față de femei, în trecut, cât și în prezent, lipsî de interes pe care o manifesta, de altfel, și față de bărbați. Mai era la noi un băiat tânăr, Roni Shindlin, care îl imita de minune și ne făcea să murim de râs. După-amiaza, pe când toți membrii kibbutzului stăteau fiecare cu familia lui fie pe terasă, fie pe iarba din fața casei bând cafea și jucându-se cu copiii, Tzvi Provizor se ducea la club să citească ziarele în compania a vreo cinci-șase tipi singuratici ca și el, devorând cu toții gazetele, contrazicându-se; erau fie burlaci tomnatici, fie divorțați sau văduvi. Rubka Roth, un bărbat scund și chel, cu niște urechi mari ca de liliac, bombănea în colțul lui că actele de răzbunare nu fac decât să ațâțe însângeratul cerc vicios, pentru că răzbunarea cere răzbunare și riposta cere ripostă. Ceilalți săreau imediat cu gura admonestându-l, ce vorbești, nu avem voie să nu ripostăm, o reacție stăpânită și împăciuitoare nu face decât să spoească îndrăzneala arabilor. Tzvi Provizor spunea clipind des:
– Până la urmă, vom ajunge la război. Cu siguranță va urma un război îngrozitor.
Emanuel Glozman, bâlbâitul, se aprindea:
– Ră-ră-război. Foa-foarte bine. No-noi o să în-învingem și o să-i cu-cucerim până la Iordan.
Rubka Roth spunea gânditor:
– Ben Gurion e un mare jucător de șah. Vede întotdeauna cinci mișcări înainte. Însă problema e că pentru el totul trebuie făcut cu forța.
La care Tzvi Provizor prezicea trist:
– Dacă pierdem, vin arabii și ne rad de pe fața pământului. Dacă învingem, vin rușii să ne bombardeze.
Emanuel Glozman – cu o voce imploratoare:
– Ga-gata, gata oameni bu-buni, liniște, lă-lăsați-mă să citesc ziarul în li-liniște.
Dar Tzvi, după câteva momente de tăcere:
– Ați auzit? Scrie aici că regele Norvegiei are cancer la ficat. Și la noi, prefectul regiunii are cancer.
Roni Shindlin, măscăriciul, când îl întâlnea pe Tzvi lângă cizmărie sau în fața depozitului cu haine, îl întreba batjocoritor:
– Ei, înger al morții, ce avion s-a mai prăbușit azi?
Tzvi Provizor și Luna Blank aveau obiceiul de a sta de vorbă pe înserate. El ședea pe marginea din dreapta a băncii din stânga, pe panta acoperită cu iarbă, iar ea ședea în apropiere, pe marginea stângă a băncii din dreapta. El îi vorbea clipind des, în timp ce ea își mototolea batista în mână. Purta o rochie de vară, ușoară, drăguță, cu bretele. Avea numai cuvinte de laudă în ce privește spațiile verzi și rondurile cu flori din kibbutz, rodul muncii lui, adăugând că datorită lui noi trăim aici într-o oază de verdeață, la umbra unei livezi în floare și printre straturi înflorite. Avea mereu tendința de a folosi cuvinte solemne. Era diriginta clasei a treia și se evidențiase prin desenele fine în creion care atârnau pe pereții unora dintre micile noastre apartamente. Avea o față rotundă și zâmbitoare, gene lungi, dar avea gâtul puțin cam ridat, picioarele foarte subțiri și sâni aproapre deloc. Soțul îi murise cu ani în urmă, la granița cu Gaza, iar copii nu avuseseră. La noi era văzută ca un personaj pozitiv, foarte discretă în privința nenorocirii ei, consacrându-se trup și suflet învățământului. Tzvi îi vorbea despre diverse soiuri de tandafiri, iar ea dădea din cap, aprobând fiecare cuvânt cu entuziasm. După aceea îi povestea amănunțit despre nenorocirea stolurilor de lăcuste care a lovit Sudanul. Luna spunea:
– Ești un om extrem de sensibil.
Fragment din volumul Între prieteni de Amos Oz, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz. Traducere de Marlena Braester