Am citit întotdeauna cu viu interes paginile de jurnal și
corespondență, însemnările “intime” ale scriitorilor, curios să văd
cum prinde contur în oglinda operei, ca ipostaziere ideală a
spiritului creator, personalitatea psiho-morală a omului concret,
ancorat în istorie și într-un univers bine determinat de valori
specifice. Recunosc, mă atrage îndeosebi latura anecotică a
biografiilor mai mult sau mai puțin celebre, cu acele amănunte
savuroase de viață trăită care, chiar dacă sunt doar rodul
imaginației, surprind din câteva linii esențialul, comportamentul
tipic, gestul definitoriu.
Ca atare, atenția acordată unor astfel de lucruri, aparent
triviale, nu mi se pare neapărat compromițătoare, câtă vreme
dorința de a cunoaște omul din spatele textului nu se rezumă la
preocuparea frivolă pentru cancan și bârfa măruntă.
În orice caz, pe lângă satisfacția legitimei (până la un punct)
curiozități, lectura documentelor cu caracter biografic ajută la o
înțelegere infinit mai nuanțată a literaturii înseși. Nu poți
admira frumusețea perlei, spunea un intelectual trecut prin
închisorile comuniste, fără să ții cont de suferința scoicii ce a
lăcrimat-o. Numai că, din păcate, suferința nu se decantează decât
rareori într-o formă perfectă.
De aceea, m-au fascinat mereu scriitorii pe jumătate ratați, dar de
o mare frumusețe morală, în a căror neîmplinire asumată mi-a plăcut
să întrezăresc un semn de noblețe și de superioară detașare. În
plus, odată cu trecerea anilor am ajuns la convingerea că mai
importantă decât literatura în sine e calea care duce spre (și
dincolo de) ea – convingere periculoasă, menită a cauza grave
prejudicii unui critic obligat să emită judecăți estetice, de
valoare. Nu însă și unui moralist de ocazie, cum îmi place
câteodată să mă consider, dând dovadă de foarte puțină
înțelepciune.
Noul op adună la un loc epistolele Monicăi și ale Ștefanei (Lily) Velisar-Teodoreanu către Pia Pillat, pe care prefațatorul ediției, Horia Roman Patapievici, o consideră fără ezitări drept “una dintre cele mai frumoase voci din literatura română”. Bine bine, dar ce a scris propriu-zis Pia ca să merite asemenea, tușantă, apreciere? Din scurta notiță biografică ce escortează corpusul de scrisori aflăm că, în ciuda talentului său precoce, fiica poetului de la Florica a semnat doar niște texte răzlețe, o sumă de povestiri și poeme nu mai mult decât onorabile, plus două romane cu caracter autobiografic apărute la intervale mari de timp (primul, Zilnic începe viața, datează din 1937-1938, iar celălalt, The Flight of Andrei Cosmin, vede lumina în 1972, în exil, fiind publicat sub pseudonim).
Evident, prea puțin pentru a vorbi de o carieră de scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Dar vocea acestei femei admirabile se va face auzită în toată splendoarea dincolo de spațiul mort al literei tipărite, în lumina vieții care se viețuiește, acolo unde frumusețea morală și dragostea de aproapele ridiculizează egoismul meschin al condeierului dornic de afirmare.
Din fotografii ne privește ghiduș o făptură mărunțică, argint viu, cu ochii ca două mărgele negre și nasul în vânt. Vestimentația lejeră, băiețească îi dă un aer rebel, iar chipul ei tineresc, delicat în mod natural, fără ajustări cosmetice, degajă o senzualitate subtilă, de femeie deșteaptă, care știe ce vrea. Același firesc, cu un strop de blândă melancolie, îl respiră făptura Piei și la bătrânețe, așa cum o surprinde aparatul de fotografiat pretutindeni, la cottage-ul ei din Wales, în familie, lângă Dinu și Nelli, lângă Monica și Nic, ori sus pe munte, în bătaia aspră a vântului, la Durău. Văzând de ce e în stare, prietenele o îndemnau întruna la scris, dar ea obișnuia să spună mereu că i-a plăcut mai mult să trăiască. Și ce viață a avut această minunată femeie!
Căsătorită devreme (la 18 ani) cu un aviator, Ilie Arapu, Pia se îndrăgostește ulterior de prietenul acestuia, Mihail Fărcășanu. Familia nu e de acord cu gestul iresponsabil și o reneagă un timp, până când cei doi vor consimți la jugul matrimonial, intrând din nou în rândul oamenilor respectabili (se pare că judecătorul cel mai intransigent al fetei a fost chiar mama sa, Maria Pillat-Brateș, femeie cu un temperament afin, obișnuită însă a-și stăpâni, cu aristocratic orgoliu, firea năvalnică – vezi observațiile Monicai Pillat despre pictura bunicii). Ani buni de acum înainte Pia va trăi în umbra omului drag, bărbat inteligent, cu multiple talente, cunoscut lider al tineretului liberal și unul dintre cei mai influenți oameni politici din epocă. Amenințat cu moartea, Mihail Fărcășanu găsește adăpost la Ionel și Lily Teodoreanu (nașii de cununie ai lui Dinu și Nelli), pentru ca mai apoi să părăsească țara în niște împrejurări dramatice, evocate în romanul de mai târziu al soției sale (Pia a avut un rol decisiv în evadarea aceasta, grație trecerii de care s-a bucurat pe lângă agentul secret și diplomatul britanic Ivo Porter).
În exil, soții Fărcășanu au stat la Roma și Paris, mai apoi la New York, până când (ironia sorții!) Mihai se îndrăgostește de Louise, prietena Piei, văduva ambasadorului SUA în România. După cum ne informează schița biografică din capul volumului, nefericita femeie nu a putut suporta echivocul unui “menaj în trei” și-și va părăsi soțul fără a-i purta pică, păstrând în continuare legătura cu familia lui. Se recăsătorește cu un medic englez, Anthony Edwards, pe care izbutește să-l vindece de melancolii și depresii îngrijindu-l cu un devotament de sfântă. Practică diverse meserii ocazionale, cu un dezinteres total față de propria carieră, iar după moartea celor apropiați (părinții, fratele, soțul) se dedică acțiunilor caritabile, până când, cu puterile împuținate, nemaiputând nici măcar să compună scrisori (singura ei alinare), se retrage într-un sanatoriu din sudul Angliei, mângâiată doar de minunea timpului trăit și de gândul că sufletul nu cunoaște distanțele. Pia și-a pus talentul în viață, nu în cărți. Așa se face că, neavând norocul să o cunoști, nu-ți rămâne decât să-i citești corespondența care păstrează nealterat palpitul autentic și viu al frumuseții sale morale, fără adaosuri de prisos și fără “literatură”.
Nu întâmplător, când deschide plicul cu scrisul acela caligrafic, ordonat “ca un text muzical”, Lily Teodoreanu simte emoția de a fi intrat în contact cu prezența concretă a prietenei sale îndepărtate (“îmi sună și cântă în inima mea înainte să îl descifrez”). Pentru că, într-adevăr, și atunci când tace vocea Piei se aude mereu, modelând ca un tainic ecou discursul îndrăgostit al celor două prietene.
Scrisorile Monicăi, tânăra admiratoare a mătușii din străinătate, acoperă o perioadă foarte mare de timp (1957-1997), fapt ce ne oferă prilejul de a urmări etapele devenirii interioare a unei femei din aceeași nobilă plămadă sufletească, însă mai interiorizată, cu o înclinație ceva mai accentuată către reverie și speculație. Propensiunea artistică, moștenită prin gena paternă, nu se manifestă la fel de genuin precum în cazul Piei, dar e de la început mai acaparatoare, trădând ulterioare complicații existențiale și o psihologie mai tulbure, frământată de impulsuri contradictorii. Iată o formidabilă intuiție transcrisă în ianuarie 1963 (la doar 15 ani!): “Mă gândeam că viața este ca un lut pe care-l modelezi, dându-i o interpretare proprie. Când știi să însuflețești lucruri de nimic, în aparență, și să le dai o strălucire, pe care poate n-au avut-o niciodată, găsești fericirea”.
Așadar, scopul suprem al vieții îi apare Monicăi a fi, nici nu se putea altfel, fericirea, dar la fericire nu are acces decât creatorul, omul capabil să “însuflețească lucrurile” și să le dea strălucire. Mai târziu, sufletul gingașei copile începe să vibreze la alte chemări, mai firești, care aduc fericirea înapoi la izvor, în matca de acum previzibilă a destinului feminin, pe traiectoria fatală a iubirii necondiționate și a jertfei de sine. “Cred că cei mai fericiți oameni sunt cei care pot iubi cu toată ființa lor”, mărturisește Monica într-o scrisoare din septembrie 1965, pentru ca, doi ani mai târziu, imperativul moral să-și spună deja cuvântul, în detrimentul egoismului instinctiv (“N-aș vrea să calc niciodată peste alții ca să fiu fericită”, notează în alt loc, nițel întristată).
După cum observăm, în chestiunile legate de viață Monica se dovedește a fi mult mai cumpănită decât zvăpăiata mătușă. Nu-și înșală bărbatul, nu trăiește periculos. A moștenit temperamentul molcom al mamei (ființă blajină, cu care nu comunică intelectual), dar și, deopotrivă, spiritul de independență al Pillaților (fapt ce o determină să-și accepte mai greu umilitoarea condiție de femeie). Căsătoria cu Nic nu celebrează, nici ea, o pasiune răvășitoare. Incapabilă să se devoteze bărbatului cu acel fanatism al femeilor fără personalitate, Monica a fost bucuroasă când a găsit în soț camaradul perfect, omul bun ca un frate. Fotografiile ni-i înfățișează în posturi elocvente: el, puțin obosit după munca de peste zi, la răsaduri (e inginer agronom); ea, matern-înțelegătoare, cu un zâmbet cald luminându-i chipul rotund și bun, de moldoveancă înțeleaptă. Imaginea fericirii domestice, evocată cândva și de bunicul poet, devine în prezentul epistolar un fel de contrapunct luminos la nenorocirile care zguduie familia greu încercată.
După lunga agonie a bunicii, Monica e nevoită să asiste neputincioasă la cumplita suferință a tatălui, doborât în puterea vârstei de un cancer la cap. Pe lângă sprijinul lui Nic, numai scrisorile au ajutat-o să treacă peste asemenea dureroase momente. Dar, observând că mama sa pare mai împăcată decât toți ceilalți cu gândul pierderii soțului, Monica îi scrie Piei, la 4 noiembrie 1976: “mama, stingherită de faptul că noi două ni-l amintim și îl simțim pe tata altfel decât ea, a început să-mi mărturisească, puțin complexată, că pentru ea el trăiește fizic. Astfel, când îl visează, îl vede mâncând în bucătărie sau aranjând lucrurile prin casă sau îmbrățișând-o. Și atunci mi-am dat seama că e o greșeală să ne închipuim că eu și tu suntem mai evoluate pe o scară a spiritualității și că, genetic, am poseda talentul unei comunicări mai profunde”. În acest fel, prin iubirea ei de femeie simplă, Nelli a reușit să biruie moartea, oferind fiicei o lecție de metafizică aplicată și un exemplu viu de credință. Edificată, Monica va nota în aceeași scrisoare (“formidabilă”, exclamă cu dreptate prefațatorul): “Dacă vrei, te poți gândi că moartea reprezintă doar un test al iubirii – și, dacă nu rezistăm și nu ne descătușăm din lanțurile disperării fizice, nu trecem testul și nu-i înțelegem semnificația. Cel care moare cu trupul trece cu sufletul în sufletul celui rămas – el dăinuie astfel în toți cei care îl iubesc. Nu este teorie”.
De n-ar fi fost zguduită de atâtea dezastre, viața Monicăi s-ar fi derulat uniform, după un program strict, în acord cu preocupările sale de scriitor și profesor la Facultatea de Litere a universității bucureștene, de unde s-a pensionat înainte de termen pentru a pune ordine în arhiva familiei (ca și Nelli, care și-a găsit pacea în activitatea de editare a operei lui Ion Pillat). Epistolele mărturisesc însă insatisfacția profundă a creatorului neîmplinit, ce simte mereu o “vagă melancolie”, “dorul după cealaltă ființă, care tace în mine”. Drama Monicăi e că nu reușește să împace deloc viața cu scrisul, nici măcar în maniera sugerată de Pia (“vrei să scrii, ca și cum mi-ai scrie mie, o carte”), a dialogului imaginar. Faptul trăit, autentic, nu se lasă prins în carte pentru că “de câte ori doream să mă apropii de realitate pentru a pune pe hârtie o imagine, o stare, un gând, pentru a defini cuprinsul unui ceas, unei anume dimineți, mă îndepărtam de viață” (1 decembrie 1977). Pe 8 august 1983, în timp ce lucra la un studiu despre viața și opera tatălui său, îi atrage atenția Piei: “Doamne, cât de apropiată e viziunea ta de ceea ce credea el despre artă! Nu literatura, ci viața i se părea cel mai fantastic roman. De aceea scria, fără să aibă încredere în scrisul lui”. Neîncrederea se transmite, totuși, mai curând fiicei, care pune eșecul inevitabil pe seama lipsei de timp (6 aprilie 1980: “Nu voi fi niciodată o mare scriitoare pentru că nu am timpul să mă dedic în întregime acestei arte”) sau a setei de viață (8 septembrie 1986: “Niciodată n-am să fiu în stare să scriu un roman atâta vreme cât mă las invadată de farmecul ființelor”), pentru ca târziu, în octombrie 1990, să-și mărturisească înfrângerea definitivă (“mă îndoiesc tot mai tare de talentul meu de scriitoare.”).
Resemnată, Monica pare să fi priceput finalmente că adevărata vocație a femeii rămâne iubirea, trăită fie convulsiv și dramatic, așa cum a înțeles s-o trăiască Pia, fie într-o senină împăcare cu lumea, așa cum a trăit-o Lily, “cea mai talentată dintre Teodoreni”. Ei, bătrânei doamne care atinsese cândva și inima lui Ibrăileanu, îi aparține această confesiune (datată 23 noiembrie 1970) capabilă să dea măsura sublimului frumuseții morale a sufletului feminin: “când l-am întâlnit pe Ionel, dorința și planurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea la Roma, împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viață independentă, să voiajez mult, să scriu. Dar când am simțit că-l iubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eram fericită să renunț la toate, să trăiesc în provincie cu el (s.n.). Douăzeci de ani m-am robit complet lui și copiilor noștri fără cel mai mic regret și abia târziu de tot, când erau copiii mari, am încercat iar să scriu, și am scris ce am scris tot sub loviturile grele ale soartei”.
După ce a locuit o vreme la Mogoșoaia, într-o dureroasă singurătate, când n-a mai putut nici să scrie, Lily Teodoreanu s-a retras la Văratic, de unde a mai trimis vechilor sale prietene o ultimă carte poștală (care a atras atenția, nu fără temei, și lui Horia-Roman Patapievici). Într-o zi de august din anul 1982, Ștefana Velisar-Teodoreanu așternea pe hârtie următoarele gânduri: “Îți scriu de pe cerdacul meu, din coasta bisericii, unde mă bucur de primele ceasuri ale zilei (…). Am avut și zile de soare, și alte, mai multe, de ploi de toate soiurile, și de cele care rup malurile și apoi se căiesc și strălucesc de-ți iau ochii și uiți toate. Într-o zi chiar a poposit un nour în incintă, opalin, mlădios, până la florile cerdacului, care se gudurau, roșii, de haina lui moale, și încet, foarte încet au răsărit zidul bisericii, gemulețele, prin care zumzăia slab corul, acoperișul, turlele, apoi s-au risipit…”.
De atunci încolo, scriitoarea a refuzat să dea un alt semn de viață și n-a mai primit pe nimeni în vizită. S-a stins în 1994, 12 ani mai târziu. Nu știm ce a gândit nobila doamnă în tot acest timp. Dar, cum Pia ne-a învățat că sufletul nu cunoaște distanțele, putem măcar presupune. Iată o notație a Monicăi din 25 decembrie 1985 care i-ar putea aparține: “Chipurile se șterg, intră în ceața timpului, din ele se ridică altele, dar iubirea rămâne limpede și neîntinată; dincolo de figurile curgătoare, întrevăd lumina unei permanențe care ne alină sufletele, în această noapte, acum și întotdeauna”. Trei femei și un singur mod de a trăi viața. Iubind. Iubind pur și simplu. ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.