Cine va citi cele peste doua mii de pagini ce compun jurnalul lui Constantin Mateescu din 1966 pana la inceputul lui 1994* si va inregistra multimea umilintelor, a nelinistilor, diligentelor si tribulatiilor editoriale ale scriitorului, va fi literalmente izbit de stufoasa bibliografie a acestuia: cca. treizeci de titluri in treizeci de ani!
Dupa debutul cu volumul de nuvele Rochia cu anemone, 1966, genul predilect al autorului a continuat cu Minciuna, 1967, Auroaica, 1967, Umbrele timpului, 1969, Fumul bunicului, 1971, Walhalla, 1973, Fantezie pentru trompeta solo, 1976, Povestiri de la Rond, 1977, Dupa-amiaza unui faun, 1978, Cainele andaluz, 1980, Marele slem, 1980, Anonim flamand, 1983, Povestiri de adormit Ancuta, 1994, intersectate de cateva romane (Zborul de proba, 1968, Noaptea si ziua, 1970, Toamna, pasarile, 1975, Autoportret cu basca, 1981, Bal de la Casa ofiterilor, 1984), un volum de recenzii si cronici literare (Memorial de lectura, 1972), un eseu biografic Anton Pann, 1981, un volum de eseuri dedicat Memoriei Ramnicului (Valcea, 1979, v. si Ramnicul de odinioara, 1993) s.a.
Virgil Stanciu, cel care a alcatuit articolul Constantin Mateescu din Dictionarul Scriitorilor Romani, il fixeaza pe autorul nostru in “solul fertil al unei literaturi de nivel mediu, foarte onorabil exponent al prozei competent scrise, interesante, care, desi isi refuza spectacularul si nu aspira la depasirea unor limite tacit acceptate, il captiveaza pe cititor (…), o proza armonioasa si discreta, cu numeroase reflexiuni lirice, o proza de notatie si de atmosfera, in care realismul reprezentarii cadrelor sau situatiilor este fericit adancit de abordarea analitica si nu rareori colorat de imixtiunile fantasticului”. Autoportret cu basca ar fi “cea mai ambitioasa scriere” a autorului, impreuna cu – zice critica – nuvelele din Anonim flamand. De altfel, destinul lui Serban Milescu este descifrabil in filigranul jurnalului: in caderea sociala a fostului aristocrat “traind acum in cenusiul comunism provincial roman” si in morala “fabulei” sale existentiale (“incompatibilitatea dintre un sistem de valori invatat si altul impus cu forta din afara”) sunt de citit solitudinea orgolioasa si vulnerabila a diaristului, unghiul sau carcotas (nu si resentimentar) de vedere, cvasi-mizantropia, senzatia ratarii perpetue, hachitele suspiciunii si pandirea malversatiunilor sistemului si a fatarniciei semenilor ca pe o fatalitate, constant notata cu amaraciuni si ironii casante.
Pacat ca, incepand abia in 1966, jurnalul ne priveaza de niste zone biografice incitante: nu atat statutul de referent la Institutul de Istorie si Filosofie al Academiei (1950-1952) cat perioada 1954-1958, cand Constantin Mateescu a fost redactor la Institutul Roman pentru Relatiile Culturale cu Strainatatea ar fi fost captivanta. In fond, in ciuda stufarisului din jurnal, chipul si eul scriitorului se lasa destul de greu descoperite. Exclus din UTM in 1952: de ce? si cum? La 10 martie 1986, o nota sideranta: pentru pensionare avea nevoie de stabilirea vechimii in literatura: “pierd patru ore in biblioteca. Descopar intr-o revista, Industria alimentara, din 1955, un text semnat de mine: “Cum se desfasoara intrecerea pe sectii la fabrica de bere 13 Decembrie?” Iosef Schoss, directorul revistei, imi da cand si cand sa scriu un fel de reportaje standard. Cred ca am comis cu totul vreo opt articole”.
Intrat in PCR in 1966, nota din 13 aprilie: “Primit carnetul de partid la sediul raional, intr-o vila boiereasca la doi pasi de blocul Turn din piata Senatului. Sunt asaltat de doi ani sa fac pasul. Am fost laudat, amenintat, curtat, santajat ca nu-mi mai dau ore la toamna” (ca profesor, n.n.). Ca profesor, iata-l de pilda la 1 febr. 1967: “ma trezesc azi la clasa (cea mai slaba din cele cu care lucrez) cu un individ care pretinde ca vine din partea organizatiei raionale UTC. Predau poezia Testament de Arghezi, ma intreb ce-o fi priceput mocofanul din analiza mea voit pretentioasa, ca sa epatez. Dupa ore, un coleg imi sopteste ca insul e capitan de Securitate si ca raspunde de scoala noastra”. Iar la 27 apr. 1966, dupa spectacolul lui Esrig, la Teatrul de Comedie, cu Troilus si Cresida: “nu gust acest gen de teatru al bascaliei”. Mai departe, abia la 19 febr. 1973 ii aflam spita de machedon (“bunicu-meu Costache Georgescu, Cota a lui Gheorghe din Plai, care a sosit in tara, din Clisura Greciei, cu un veac in urma”), in vreme ce sotia (profesor la Politehnica) si cei doi copii, Dan si Ancuta, apar sporadic, formal, si raman pana la sfarsit fara chip si substanta in creuzetul egocentric al naratorului (“Ancuta e nemultumita de prestatia mea de parinte. Sinceritatea ei ma emotioneaza”, noteaza el la 10 apr. 1984).
Dar nu introspectia e punctul forte al jurnalului, ci tapiseria epocii prin oameni, scene, intamplari, asa cum vom vedea, spre delectare, in articolul viitor.
*) Constantin Mateescu, Jurnal in libertate, VI, 1990-1993, Editura Almarom, 323 pag.