Cand traiesti aproape exclusiv prin si pentru cartile tale, totul se calibreaza in functie de bucuriile si umilintele editoriale. Relatia cu directorul editurii si redactorul de carte, obsesia referatului cenzurii, a planului editorial, tot ce se leaga de tiraj, lansare, receptare, drepturi de autor, de ipocrizia, mizeriile si supapele sistemului, totul ti se strecoara in suflet si in biografie ca o otrava.
Una dulce sau amara, cu efect imediat sau intarziat, dar e sigur ca iti altereaza irepresibil si ireversibil relatiile cu lumea, livrandu-te mai devreme sau mai tarziu unei forme de mizantropie si nevroza. De obicei, ce te protejeaza oarecum de atari efecte ale traitului din scris este o buna distantare ludic-intelegatoare fata de fenomen si o asidua frecventare a jurnalisticii, care te regenereaza tocmai prin autocombustie.
Doua conditii, acestea din urma, de neintalnit la Constantin Mateescu*, spre paguba sa, dar spre deliciul nostru. Ochiul “rau”, cum singur spune, al scriitorului ne delecteaza cu o sumedenie de scene si caractere, de la un Dumitru Micu ce “curteaza prudent o juna, poate studenta, discutand academic, fara tandrete” si un Liviu Calin “obsedat sexual, corupt pana in maduva oaselor, betiv notoriu” si “combinat cu sora lui Eugen Barbu” (25 mart. 1968, 19 apr. 1966) pana la cheful crancen cu Romul Munteanu din 4 iun. 1990, cand aflam ca “profesorul e director la o revista editata de cativa fosti securisti” (de contrainformatii, tine sa sublinieze, v. si 16 febr. 1987), trecand prin “zambetul cabalin” al lui Crohmalniceanu, “virtuozitatea cinica” a lui Ilie Purcaru (“impresia penibila ca am fost muscat de un caine”), o alta cu Al. Piru (“ce monstru”) pentru care “toata literatura romana actuala e nula”, un Ivasiuc “gratios ca o femeie de moravuri suspecte” (ian. 1970), un Al. Oprea “cu stele pe umar” dar “pe fotolii boieresti”, un tovaras Cumpanasu (fost coleg in 1946 la liceul Alexandru Lahovary din Rm. Valcea, v. si 4 dec. 1984) acum inchis in “sistemul ermetic al cenzurii, foarte bine pus la punct”, Petru Popescu ajuns la microfonul Europei Libere (“tot ce afirma e pertinent, numai ca autoritatea lui morala ridica multe semne de intrebare. Dupa ce a curtat Puterea, miscandu-se lejer si elegant in cercurile inalte ale protagonistilor regimului, iata-l acum de cealalta parte a barierei, mergand pe urmele lui Petru Dumitriu”), un Adrian Anghelescu starnind “o senzatie fizica de greata” si ruland “sub umbrela lui Valeriu Rapeanu”, prudentele lui O. Papadima din mai 1980, un G. Buluta “grobian, tip killer”, Mircea Nedelciu “tip fair, impresie placuta”, prietenia cu Sorin Titel (“pareri comune in mai toate problemele care framanta lumea scriitoriceasca”), un Marian Papahagi necajit ca nu-l invita autoritatile scolare la Rm. Valcea (“eu sunt nascut in Valcea, domnu’ Mateescu”), Cezar Ivanescu in fata unui public feminin (“fetitele vopsite, parfumate, decoltate, par hipnotizate de prezenta guru-ului”), Nicolae Valea (“un text ca asta merita sa-l bem”), gigantul ridicol Ilarie Hinoveanu, perorand alcoolic despre “salvarea patriei, misiune sfanta, dusmani ascunsi, unire in cuget, pandurie”, rusofobia lui Alexei Rudeanu, Eugen Simion la Capsa, in mai 1985, “cu nemasuratul sau orgoliu”, “in blugi, curteaza vag o tanara bruneta, uratica – mananca inghetata”, ca si un Ghita Florea in prezidiu, “citind agramat, cu poticneli rizibile si fraze puerile”. Si inca: un Andrei Plesu “afabil, comunicativ”, in aug. 1987 (“pare un batran rechin dezabuzat, scarbit de viata”), o masa cu Dinu Sararu in oct. 1987 (“sustine ca Ceausescu realizeaza in Bucuresti ceea ce a infaptuit cu un secol inainte Haussmann in capitala Frantei”), fesenismul lui Stelian Gruia din apr. 1990, dezvoltand o “complicata teorie panslavista”, viata dubla a lui Vasile Nicolescu (prietenul Bazil, constant pretuit), cenzor funest si poet decadent (“schizofrenie comunista. Era un om de suflet. Am stat in preajma lui patru decenii”), o Magdalena Bedrosian “iliescista” in sept. 1992 (v. si 26 oct. 1993), tabletele TV ale lui Everac caracterizate in febr. 1993 ca “adevarate vomitive”, plus un Nicolae Manolescu desprins, o clipa, de raceala Instantei si invadat de nostalgii pe meleagurile valcene ale copilariei (“nu ma asteptam ca un critic inflexibil ca el sa aiba emotii, asa cum nu l-as fi vazut pe Maiorescu lacrimand la capataiul unui prieten”, 11 iul. 1993).
Asta numai ca sa va dau o idee de cuprinderea panzei. Dar figurile, numele si ipostazele se numara cu zecile, mai ales in lumea de planul doi a scriitorimii, cu prietenul Alexandru Mitru si antipaticul Cornel Popescu de la Cartea Romaneasca, jurnalele de calatorie (in India, Cehia, URSS s.a.) ori intalnirile placut suculente cu oameni din Vechea Lume (Nicu Carp, fiul lui Petre, Arsavir Acterian, Mircea Sion s.a.) fiind mult intrecute de multimea scenelor de breasla. Despre cateva dintre acestea, in episodul urmator, care promit ca va fi si ultimul.
*) Constantin Mateescu, Jurnal in libertate, VI, 1990-1993, Editura Almarom, 323 pag.