Intre timp, cantase mereu prin tot felul de coruri sindicale, formatii de amatori, dar si de profesionisti, ba, o vara intreaga, nimerise si la un camin cultural din Bucovina, care avea un cor centenar renumit, unde el hotarase sa ramana, fiindca ii placuse aerul locului si cantul unei mierle in frunzisul teiului sub care se oprise intr-o dimineata sa-si aprinda o tigara.
Dar se intorsese acasa. Trecusera anii. Zece? Douazeci? Poate chiar o suta? Naiba stie! Fusese inalt, sprinten. Acum era peste masura de gros. Nu gras, nu greoi. Mult mai incet in miscari. Un fel de panda retinuta? Iesea pe strada in fiecare zi, pe orice vreme, ploaie, ninsoare, vifor, canicula. Niciodata fara costum, culori inchise, cravata, palarie, haina teapana, cusuta cu multa panza tare, bine calcata, pantaloni la fel, vesta. Iarna, guler de blana, caciula de miel negru. Calca atent, indesat, dar fara ezitare, parea ca se sprijina, ciudat, mai ales in calcaie, pieptul scos in afara, capul nu atat plecat pe spate, cat fata indepartata piezis in sus, in bataia luminii nevazute. Pe unde umblase, auzise nenumarate povesti. El insusi traise destule. Din cand in cand se oprea si murmura grabit, ca si cum ar fi insirat matanii printre degete, cuvinte nedeslusite. Alteori, se oprea la marginea orasului, intr-un crang de arini pe unde curgea o apa nici lenesa, nici repede, nici adanca, nici scazuta. Acolo el rupea crengi de arin si smulgea tufe de menta si pelin pe care le calca in picioare fara graba si furie, ba chiar cu o anume blandete, se lasa apoi in patru labe deasupra gramezii de frunze si buruiana zemuita, adulmeca si maraia si deodata se pornea pe un muget profund care se pierdea treptat si in cele din urma melodios deasupra apei. Purta, numai subsuoara, bratul oarecum impletit pe el, un baston scurt cu maner de alama si varf de nichel. Cand isi scotea palaria sau caciula se putea vedea parul lui des si lung, pieptanat de la frunte spre ceafa, intunecat cu reflexe roscate, desfacandu-se uneori intr-o carare in mijlocul crestetului, niciodata insa cazut pe urechi. Avea nevasta si un copil de suflet. Nevasta era un fel de uriasa, purta mai totdeauna rochii lungi si largi care se inchideau ca sacii sub gusa ei alba si cadeau pana la doua palme deasupra gleznelor. Avea ochi rotunzi si nemiscati ca ai pasarilor, irisii erau liliachii, punctisoare de aur sclipeau in adancul lor si vorbeau parca de alta fiinta, de alt trup, de alta infatisare. Lucra croitorie si tricotaj, vechea masina de cusut Singer si masina noua de tricotat erau instalate intr-o odaie cu tavan de barne in casa parintilor ei ingropati de mult nu la cimitir, ci in fundul gradinii, cu acte in regula de la primarie, cum ca acesti doi batrani cetateni venerabili ai vechii urbe pot sa se odihneasca in pamantul lor. Dupa demolari, casa ramasese ca o manatarca mare intr-o groapa verde si putin adanca, abia incercuind-o, ce mai ramasese din intinsa gradina unde ciresul, gutuiul, piersicul, prunul, smeura, capsuna, coacaza, mesteacanul, plopul, paltinul si pinul se intalneau ca in Valea Raiului. Pe crucile de piatra tocita, intrate pe jumatate in pamant, cresteau muschiul si floarea uitarii. Blocuri identice inalte si lungi cu zece si patru etaje (multe intrari, unghiuri drepte, muchii, ferestre, ferestre, ferestre, balcoane pline cu lucruri casnice, franghii cu rufe colorate puse la uscat fatadele cenusii jupuite, sparte, roase.) inconjurau din toate partile casa cu cerdacuri sparte si lucarne in acoperisul cu multe ape acoperit cu tigla sparta si carpit cu tabla de zinc. Cete de copii mari si mici alergau in jurul ciudatei asezari de altadata, fugareau cainii si pisicile nimanui, se opreau in dreptul crucilor, puneau palmele lor ca niste frunze de vita uscata pe piatra aspra, chiuiau si radeau in jocurile lor violente si fara sfarsit. Ce fel de casa era aceea? Ce puteau sa insemne pietrele cioplite ingropate in iarba si buruieni? Doi mulatri, in jur de patru, cinci ani, frate si sora (profesorul Stanciu lucrase cativa ani in Zair si se insurase acolo cu o negresa lucioasa si subtire, care lucra la centrul de calcul si se imbraca, vara, numai in rochii lungi si albe) se desprindeau din vartejul, din tromba de chicoteli si urlete, se miscau cu fereala, ca si cum s-ar fi temut de ceva, fara sa se poata opri, urcau treptele de lemn de la intrare, trageau cu urechea la usa, dupa care coborau in salturi si, inainte de a se alatura din nou celorlalti, ramaneau o vreme ganditori pe o buturuga putreda, langa care se gasea si cusca unui caine. Goala. Cainele de mult disparuse (nici unul dintre fratii lui ratacitori prin cartier nu se aciuase acolo), sau murise, sau il mancase lupul, sau latra in noptile cu luna sub talpa casei… Acestia erau copiii, dar parintii lor, mamele mai ales, intrau zilnic in casa asta: o rochie, o fusta, o bluza, o flanea, ba si un pantalon sau chiar o haina de vara pentru el sau al meu, copilul de suflet al orbului era o fata si se numea Cristina. Implinise cinsprezece ani, semana cu una dintre acele figurine prelungi din jad sau fildes, iar in loc de cap avea un zambet continuu, viclean si ispititor ca mirosul de ambra. Pe cand avea noua sau zece ani, ascunsa dupa o tufa de liliac, il auzise pe doctorul Margineanu spunand unui necunoscut, un barbat tanar cu barba neagra si camasa cadrilata de cow-boy de prin filme, amandoi opriti in fata casei, dandu-i apoi ocol si oprindu-se iarasi, de data asta chiar langa tufa de liliac in care fetita statea (de ce oare?) ghemuita, infricosata: ce splendoare, hardughia asta, cu ceva bani faci din ea un palat, dar nu vrea s-o vanda nenorocitul de orb, am incercat, pana la urma cade pe el, il ingroapa… De atunci, Cristina asteapta sa creasca indeajuns de mare ca sa poata vinde casa, impreuna cu tot, cu tot ce se gaseste in ea, se intelege, inainte de orice, orbul si grasana lui puturoasa si pe urma (adica in aceeasi zi) sa plece din locul asta asa de plictisitor si de murdar si sa se faca artista de cinema intr-un oras stralucitor ca un diamant.