Un titlu ușor macabru – Cum să pictezi un mort -, de Sarah Hall, ascunde un roman despre pictură și viețile celor dăruiți cu harul vederii dincolo de lucruri, pentru care plătesc totuși un preț: pierderea unei ființe dragi și suferința proaspătă ori îndurată decenii întregi, fie că este o soție iubită și plină de viață, fie fratele geamăn.
Firele narative se împletesc discret, în alternanța celor patru părți: “Criza în oglindă” o are ca personaj pe Susan, “Traducere din Jurnalul sticlelor” consemnează impresii și stări ale pictorului la senectute, “Nebunul de pe deal” relatează isprăvile lui Peter, excentricul pictor și părinte și mai excentric, iar “Viziunea divină a Anettei Tambroni” – o relatare despre cum Anette își pierde vederea și trăiește înspăimîntată cu fantasma Bestiei, o pictură de pe peretele bisericii. Înainte de a renunța la școală din cauza orbirii, un artist bătrîn îi dă lecții despre cum să picteze folosindu-și celelalte simțuri.
Punți și linii subterane leagă între ele personajele. Bătrânul pictor italian știe că suferința îl conduce inevitabil la moarte, așa că lasă amintirile trecutului să se strecoare prezent și ele îi renvie povestea singurei iubiri, cu sfârșit tragic, în anii fascismului italian. Prezentul înseamnă și certurile cu menajera care-i poartă de grijă, și lecțiile de pictură ținute pentru copiii din sat.
Pictorul împărtășește bucuria picturii cu una dintre eleve, iar prin scrisori, câteva secrele ale artei cu un tânăr englez original, Peter Caldicutt, ajuns după decenii celebru. Susan este fiica lui care-și jelește fratele geamăn pierdut, Anette florăreasa – fetița care încântă zilele bătrânului cu simțul ei pentru culoare și sensibilitate, dar care a orbit progresiv datorită unei boli rare.
Fiecare personaj este urmărit prin drama trăită în timpuri diferite: doliul pentru Susan și orbirea pentru Anette, obligată să perceapă lumea altfel, ultimul răstimp al bătrânului pictor, măcinat de boală, Peter, după 30 de ani – un accident stupid cu suferință fizică și introspecții dureroase.
Și fiecare caută o evadare din prezent: Susan se aruncă într-o legătură sexuală riscantă, cu soțul celei mai bune prietene, Peter își rememorează trecutul, istoria primei căsătorii când a înțeles ce înseamnă abisul din celălalt, viața de familie și copiii, ca și propriile căutări. Cât despre bătrânul pictor și Anette, ei înfruntă surpriza și pericolul unei noi zile.
Ce-i leagă pe cei patru din trei generații diferite? Pictura, arta în general. Sub pasiunea și pentru pictură împărtășită de toți se află însă multe alte subiecte tratate discret: afecțiunea stranie între cei doi gemeni, frate și soră, complicate relații părinți-copii, între maestru și discipol, legătura stranie între cele două pulsiuni, cea thanatică și cea erotică, raporturile complicate ale artistului cu realul și lumea.
Nu sunt mulți romancierii care se aventurează să scrie pe tema picturii, Sarah Hall o face strălucit. Observațiile privind arta sunt pătrunzătoare, subtile sau profunde, fie că sunt despre natura moartă, cu preferința pentru sticle, despre fotografii și expoziții de pictură în care se dovedește expertă Susan, despre imaginația debordantă și îndrăznelile dătătoare de șoc ale lui Peter.
Dar partea fascinantă a romanului se referă la gemeni. Observ că an de an apar romane ce au ca personaje frați gemeni (“Să tai în piatră vie” de Abraham Verghese), ori surori (“Gemenele” de Teresa de Loos), mai rar frate și soră, ca aici. Este firească ori nefirească legătura intensă, organică a celor care au împărțit în burta mamei lichidul amniotic? Cum începe diferența și identitatea fiecăruia?
Susan și fratele ei comunică total unul cu altul, organic: ea se arde la picior, în experiența de a cunoaște focul, iar fratele țipă în camera lui, simțindu-i durerea. De aici, discuțiile cu doctorul ce urmăresc separarea psihologică, pe care adolescența pare să o accentueze, cei doi aleg trasee diferite: Susan studiază și intră în teritoriul artei, fratele ei trăiește la voia întâmplării. Moartea lui într-un accident dovedește cât de strâns legați au rămas cei doi.
Cvartetul vocilor se transformă succesiv în recviem, în meditație despre peisaj și natură moartă, în introspecție și rememorare a lucrurilor definitiv pierdute. Romanul confirmă că Sarah Hall se situează între cele mai înzestrate scriitoare britanice de azi, care ar putea producce în viitor o mare surpriză.
Sarah Hall, Cum să pictezi un mort, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, Editura Litera, 2011, 302 pag.