Radu Negrescu-Suțu (n. 28 august 1950, București) este un scriitor contemporan român, provenind dintr-o familie de moldoveni stabiliți în Capitală la refugiu. Tatăl său este colonelul Aurel-Mihai Negrescu din Roman, combatant pe Frontul de Răsărit, deblocat din armată în 1947, iar mama principesa Georgeta Rudolf Suțu din Iași, stră-strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suțu, sora pianistei Rodica Suțu, fiica scriitorului Rudolf Suțu și nepoata junimistului Alexandru Gr. Suțu. Între 1968 și 1970, publică poezie de factură suprarealistă în țară, la revista studențească „Amfiteatru”, unde activa poeta Ana Blandiana. În 1975 se dedică studiului picturii și Istoriei Artelor. Anul 1977 îl găsește în conflict deschis cu regimul comunist, ca semnatar al apelului lui Paul Goma. Este arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În urma intervenției organizației Amnesty International și a președintelui Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, este eliberat și expulzat din țară la sfârșitul aceluiași an, obținând azil politic în Franța și stabilindu-se la Paris. Expune pictură religioasă în Austria, Franța și Germania, trecând ulterior la suprarealism.
Proza lui Radu Negrescu-Suțu cultivă cu predilecție căutarea sensului metafizic pierdut la o primă vedere și ascuns până și în cele mai aparent banale fapte diverse.
Volume publicate: Poezie: „Zece Amintiri” (1996), „Și-alte patru triste cânturi” (2002); Proză: „Dialogul Teologilor” (1995, 2009), „Eseuri” (1996), „Poarta Luminii” (1999), „Concertul de Haendel (2000), „Cleopatra, Besadà, Meredith” (trilogie) (2015), „Cartea de aur a Familiei Suțu” (2005, 2015), „Descendența europeană a Alexandrinei Alexandru Suțu” (2008).
Invitația
Am primit odată o invitație neașteptată, din partea unui om pe care-l cunoșteam fără a-l cunoaște, în sensul că familia-i cu nume multisecular îmi era cunoscută după renume, însă nu întâlnisem niciodată pe moștenitorul celebrului patronimic. Mi-l închipuiam totuși pe măsura numelui, a educației și a averii acestei vechi și ilustre familii, fără a putea însă înțelege rațiunea care-l determinase a mă invita, necunoscându-mă personal.
Din curiozitate, țin minte că am acceptat atunci invitația, ba chiar, aflând că și alte cunoștințe comune fuseseră solicitate, curiozitatea s-a transformat în plăcere, soția mea bucurându-se și ea să întâlnească o prietenă cu care se amuza întotdeauna copios, așa că am răspuns confirmându-ne participarea.
Astfel, la data și ora fixate ne aflam la adresa reședinței amfitrionului nostru, prezentând la intrare multicolorul bristol primit. Se formase deja o coadă impresionantă la portalul monumental al haciendei, lacheii în livrele de epocă, cu peruci, galoane și fireturi aurite nu mai pridideau cu protocolul verificării invitațiilor, servirea cupelor de șampanie și parcarea mașinilor, vechiul meu Buick mă făcea de râs, umbrit de strălucirea caroseriilor limuzinelor noi-nouțe ale invitaților mai prosperi și, în final, ne-am văzut în mijlocul privilegiaților poftiți la acest festin, pe terasa vilei de pe celebra colină californiană, printre tufe de trandafiri sălbatici, cactuși, agave și grotești pitici de ceramică, multicolori precum cartonașul de invitație trimis de gazda noastră.
Poziția era, într-adevăr, privilegiată. De pe terasă, camuflat după un pin, un puternic ochean telescopic permitea invitaților scrutarea gratuită a intimității ,,vecinilor’’ de la poalele colinei, fără a le mai cere permisiunea. Puțin mai departe, înspre partea dreaptă, luneta prilejuia admirarea necondiționată a celebrei vile a nu mai puțin celebrului miliardar saudian, în a cărei piscină se oglindeau statuile neoclasice de pe margini, împodobite cu păr pubial și axiar natural, iar acoperișul vilei, bătut în monezi noi-nouțe de un cent, scânteia în lumina amurgului. Feeria hollywoodiană crepusculară nu avea ridicol egal pe lume, cel puțin pentru mine până la acea dată, proaspăt exilat sosit nu demult în țara tuturor posibilităților unde și totul este posibil.
Băutura fiind la discreție, invitații se amuzau copios în așteptarea trecerii la impresionanta masă festivă pregătită și decorată cu mult gust, e drept, în salon, trecere care s-a petrecut în zgomotul salvelor unui mic tun instalat într-un colț al terasei, piesă autentică de artilerie din războiul de secesiune, după cum mi s-a spus, confidențial, achiziționată de stăpânul casei la o licitație, precizându-mi-se, după obiceiul locului, și valoarea exorbitantă a obiectului adjudecat.
Deja, în jurul mesei la care am fost poftiți, bucătarii, maîtres d’hôtel și ajutoarele lor se afereau, forfotind în număr aproape egal celui al mesenilor. Bucatele erau de calitate, prezentarea lor extrem de apetisantă și toată această lume de vază aștepta apariția gazdei, înainte de a putea începe banchetul la care fusesem, cu atâta deferență și generozitate, invitați.
Spre dezamăgirea noastră însă, gazda, pretextând o afacere urgentă de ultima oră, ne-a transmis, printr-un secretar particular destul de prolix, că nu ne va putea onora cu augusta sa prezență în această memorabilă seară, rămânându-ne a termina serata în compania bucătarilor, a angajaților casei și a Mariachilor care primiseră ordin să cânte pe tot parcursul ospățului vestitul și interminabilul Deguello, deși eu nu sesizam deloc legătura, însă în țara milionarilor excentrici se pare că nu trebuie să cauți înțelesuri.
Într-o alegrie generală, comesenii mei s-au precipitat asupra platourilor cu bucate, unii dintre ei amintindu-și printre îmbucături că figura cu afacerea urgentă era de-acum tradițională în această onorabilă casă și devenise o obișnuință care nu mai șoca și nici măcar mira pe nimeni, asemeni faptului că nici celebrul nume nu era prea autentic.
Fiind simplu neofit la acest hilar ceremonial, totul era nou pentru mine și mirarea mea nu era egalată decât de neputința de a mă complace în această vexantă situație. Ridicându-mă spre a părăsi banchetul, țin minte că am ciocnit, făcând haz, o ultimă cupă de șampanie cu soția mea, închinând-o nu în cinstea inospitalierei gazde, ci a lui Juvenal, amintindu-i soției un cunoscut pasaj din ,,Satirele” sale:
,,Și, de altfel, poți căuta întorcându-te cât de departe către originea numelui tău, în mod sigur te tragi dintr-o sursă ignobilă: primul tău strămoș, oricare ar fi fost el, era un cioban sau ceva asemănător ce prefer a trece sub tăcere.’’
Buick-ul meu demarase molcom, ca de obicei, torcând aidoma unui bătrân motan uriaș și, oprind motorul, am început să cobor, în liniștea și parfumul serii, panta care mă îndepărta, încet dar sigur, de excentrica mea gazdă ,,ignobilă’’. Juvenal avea, cert, dreptate, și dacă ar fi fost prezent la această serată ar mai fi adăugat cu siguranță că totuși ciobanii pot fi mult mai primitori atunci când te invită la stână, pentru a-și împărți cina cu tine, baciul lor poate fi un amfitrion desăvârșit în augusta sa simplitate și o sindrofie pastorală poate fi uneori mult mai reușită decât una citadină.
* * *
Neuitata serată mi-a bântuit amintirile timp de două decenii, iar ridicolul ei m-a împiedicat să emit cugetări care nu puteau fi nicidecum profunde. Am reîntâlnit, după ani, pe unul dintre participanții de atunci ai sindrofiei californiene și evocând memorabilul eveniment, am rămas uimit de pragmatismul acestui perfect american, nu născut, ci făcut, devenit:
– A fost o serată reușită. Bucatele și băuturile erau excelente, iar faptul că gazda nu a fost prezentă nu a avut nicio importanță. După masă ni s-au oferit chiar havane de o rară calitate, de 20 $ bucata pe atunci, adică 100 $ astăzi, domnule, îți dai seama? Păcat că ai plecat, ai fost un fraier, ca întotdeauna, nici nu știi ce ai pierdut, dragă. Ba chiar la sfârșit ne-am scăldat cu toții în piscină, în salve de tun. What a fun! Da, a fost o serată într-adevăr reușită!
Japoneza
Vara aceea fierbinte era departe de a se fi sfârșit, doar călătoria lui Miron, pelerin modern plecat, după mai bine de un veac, pe urmele poetului Alecsandri, se încheiase. Acum, odihnindu-se pe marginea piscinei cu un pahar de Sangria în mână, Miron își depăna alene amintirile circuitului andaluz. Fusese superb, iar proaspetele-i imagini văzute și trăite i se derulau acum în minte, aidoma unui film pe care-l viziona cu ochii închiși.
Iată Málaga, pe Costa del Sol, cu Malagueña salerosa, renumită pentru misterioasa sa frumusețe orientală, și nu departe, Nerja, el balcón de Europa, la poalele Sierrei de Almijara, cu Cuevas de Nerja, impresionanta peșteră aidoma unui sanctuar, veche de două milenii, unde maestrul Pavarotti concerta în ireala lumină verde care se răsfrângea pe sculpturile coloanelor formate de stalactite. Iată culmile în formă de dinți de fierăstrău, de sierra, ale muntelui Nevada, cu pârtii de schi acolo sus, la trei mii de metri altitudine, unde deși soarele este mai aproape, căldura sa este la fel de rece ca și zăpada.
Și iată în sfârșit și Granada, cu Alhambra ,,cea roșie’’ la poalele muntelui, cu vestitul Patio de los Leones, doisprezece la număr, în a căror fântână și-au lăsat capetele cei treizeci și șase de abencerrajes. Cu Sala de las Dos Hermanas, a celor două imense dale albe, surori marmoreene ale pavajului aflat sub cupola în formă de media naranja, împodobită cu stucatură reprezentând stalactite, asemeni unui fagure, și cu Sala de los Abencerrajes, unde desenul cupolei se inspiră, discret, direct din teorema lui Pitagora, pentru ochii celor inițiați, care afirmă că respectiva teoremă era totuși cunoscută de babilonieni cu o mie de ani înaintea descoperirii ei.
Cu ,,Grădina Paradisului suprem”, Generalife, Djannat al-Arif, unde, în miorlăitul păunilor și mirosul amețitor de nedescris al florilor și tufelor acestor grădini suspendate, reședința estivală a foștilor suverani mauri își etala amintirile. În susurul cântat al apei din Patio de los Cipreses, loc idilic al întâlnirilor amoroase ale infidelei sultane Zoraya, ceramica, stucul și lemnul se jucau subtil cu spațiul, lumina și apa.
Iată câmpurile nesfârșite de maci și livezile de măslini de lângă drumul șerpuit către Jaén, Djayyan, ,,locul de trecere al caravanelor’’ din Andaluzia în Castilia, pentru ca apoi să apară Córdoba, vestita, cu Mezquita sa, moscheea-catedrală, a doua din lume ca mărime, după cea de la Mecca. Cu turnul său, Torre del Alminar, clopotnița-minaret, cu dantelăria de arabescuri geometrice și pădurea de colonade, cu superba cupolă a mihrabului, nișa îndreptată către Mecca și, în mijloc, cu surprinzătoarea catedrală gotică despre care Carol Quintul, într-un regret tardiv, ar fi spus, și pe bună dreptate, că non erat hic locus. Ca și clopotele catedralei Santiago de Compostela cucerită de mauri, aduse aici răsturnate și suspendate de cupolă în chip de lămpi cu ulei, spre a împodobi cu lumina lor creștină gloria moscheii lui Allah și a Profetului său.
Afară, pe malul Guadalquivirului, lângă Puente romano, vacile andaluze pășteau liniștite în soare, neatinse parcă de căldura necruțătoare care îl alungase pe Miron în mijlocul răcoroaselor grădini ale Alcázarului, reședința de los Reyes Cristianos în perioada Reconquistei. Aici, în Córdoba, Seneca, dușmanul iudeilor, trăiește în bună vecinătate cu Averroes și cu Maimonide, dușmanul declarat al creștinilor.
Regăsi Guadalquivirul puțin mai departe, la Sevilla, orașul în care intrase pe niște străzi largi cu șiruri de portocali sălbatici pe margini, sub care fructele căzute putrezeau pe jos nestingherite de nimeni. Iată deci și Sevilla, curata și îngrijita, cu fațadele caselor văruite de patru ori pe an, cu a sa Torre del Oro, vestigiu maur care mai avusese un turn geamăn pe celălalt mal al apei și între care un lanț greu de fier oprea, la epoca sa, trecerea corăbiilor.
Cu carnavalul veneto-iberic din balcoanele care dădeau în Argote de Molina, cu Casa de Pilatos, cel din Pont, amprentă a seducției Renașterii italiene în Spania, cu minaretul-clopotniță Giralda al faimoasei Catedrale renascentiste, dar cu cupolă gotică, în care se odihnește Cristobal Colón sau dacă nu, măcar amintirea sa.
Alături, nu departe, erau los Reales Alcázares, reședință timp de șapte ani a Regilor Spaniei, cu terasele, patio-urile și fântânile sale arteziene și cu țâșnitorile din piatră care-i aminteau pe cele din Cișmigiul copilăriei.
Aici, lângă Sevilla, la Tirana, după numele strămoșului său eponim Traian, împăratul, originar de prin părțile locului, Miron descoperise cum copiii țigani primeau prin botez darul faimosului canto flamenco, în Iglesia gotico-maură Santa Ana, acest amestec de tradiții muzicale și folclorice indiene, iudaice, musulmane și creștine, cu flamenco gitano, baile chico și cante jondo, care înfierbântă repede sângele interpreților dar și al auditoriului, prin ritmul și misterul mesajului lor.
Iată și Cádizul, orașul legendar fondat de eroul Herakles și ocupat succesiv de cartaginezi, romani, mauri și englezi, capitală efemeră a Spaniei, cu labirintul său de străduțe și catedrala neo-clasico-barocă.
Iată Cabo Trafalgar și apoi Cabo Tarifa, la o aruncătură de băț de coasta africană, peste ape sau pe dedesubt, prin misteriosul tunel de sub Estrecho de Gibraltar, Djebel al-Tariq, reședința vestitului Macacus sylvanus, deloc prietenos de altfel, aidoma militarilor acestei aparent liniștite colonii pre-victoriene unde aerul, la peste 40° C, tremura în fața privirilor sale nedumerite.
Și aici călătoria lui Miron luă sfârșit, oprindu-se într-un sătuc de lângă Marbella, odată superbă, pe vremea când încă nu devenise americanizată, câștigându-și clientela multimilionară cu prețul pierderii frumuseții.
Acum, tolănit pe marginea piscinei, cu un pahar parfumat de Sangria în mână, vin care se bea singur, când la soare, când la umbră, când admirând răsăritul soarelui pe malul mării la ora cuatro de la madrugada, Miron reflecta la tot ce avusese șansa să cunoască în această călătorie andaluză.
Atunci a văzut-o. Se căznea să iasă din piscină chiar în dreptul său, și nu reușea să se ridice din apă. Miron îi întinse mâna, admirându-i ochii migdalați de pisică și îi oferi un prosop în care ea se înfășură pe loc, ascunzându-și trupul privirilor sale curioase. Îi oferi apoi un pahar de Sangria, pe care ea de-abia-l atinse, dându-i întâlnire spre seară, în micul apartament închiriat de Miron lângă Marbella veche, cu fața către mare, la parterul unui imobil întortocheat, cu scări, terase și grădini.
Sosi punctual și nici nu apucă bine să intre în modesta sa reședință andaluză că deja gurile lor însetate se căutară încă din pragul ușii, hainele zburară singure de pe trupurile lor înfierbântate de soare și dorință, iar răsuflarea lor comună deveni ritmică, asemeni zgomotului valurilor care se spărgeau de țărm în apropiere.
Mirosea a trup de femeie tânără, cu un discret parfum oriental la gât și la încheieturile mâinilor, extrem de senzual. Pielea-i era tare și mătăsoasă în același timp, sânii mici, între măr și pară, erau o imagine castă și totodată provocatoare, iar pântecele, aproape imperceptibil bombat, tremura ca și cuprins de frisoane atunci când mâna lui Miron, insistentă, i-l mângâia cu infinită tandrețe. Era parcă electrizată de atingerea sa, închidea ochii oblici și gemea încetișor, ca o chemare adresată lui din străfundul transei extrem-orientale în care se cufundase.
Apoi, gemetele ei s-au amplificat puțin în momentul contopirii, transformându-se treptat într-un plâns greu de descris, care pe Miron îl tulbura și-l pătrundea, ajungând să-l simtă în interiorul întregii sale ființe.
Începuse acum să-i șoptească duios, pe limba ei pe care Miron o știa totuși răstită, cuvinte necunoscute pe care el le ghicea sublim de senzuale, atât de senzuale încât duioșia ei i-a provocat efectul contrar. Îl cuprinse un fel de furie în care l-a urmat și ea de îndată, de parcă voiau să-și dovedească reciproc puterile, fiecare dorind să-l învingă pe celălalt primul. Gurile lor se căutau febril, sorbindu-și răsuflarea fierbinte, mâinile lor se strângeau până la durere și s-au înfrânt unul pe altul în același moment, într-o explozie a simțurilor.
Când Miron se trezi singur, răsăritul soarelui semăna cu un apus și inunda încăperea cu lumina sa rece, în zgomotul sacadat al valurilor. După plecarea ei hoțească, nimic n-a mai fost ca înainte. Spania maură nu-l mai interesa, marea, atât de frumoasă, nu-i mai plăcea și răsăritul soarelui, atât de impresionant, îl lăsa indiferent. Marbella îl plictisea, flamencourile, chiar interpretate de Manitas de Plata, nu-i mai spuneau nimic, iar coridele, după care, de fapt, nu se dăduse în vânt niciodată, acum îl enervau de-a binelea.
Un timp a căutat-o în fiecare femeie a rasei sale pe care o întâlnea în cale, apoi, cu timpul, amintirea nopții când Extremul Orient se întâlnise cu Extremul Occident s-a estompat treptat în misterul pasiunii neîmplinite, netrăite până la capăt.
Dar în noaptea aceea, într-un vârtej al soarelui andaluz și al vrăjii mării, elementele naturii se contopiseră armonios în ei și ei în ele, într-o odihnă și desfătare primordială, împlinire efemeră a stării de beatitudine supremă, pierdută și regăsită doar pentru o clipă.
Fusese misterul femeii orientale venite din Țara Soarelui Răsare în cea a Soarelui Apune și care își dezvelise voalul, numai pentru o noapte, privirilor lucidului om balcanic, dornic pentru o clipă să-și piardă dureroasa-i luciditate.
Din volumul „La bocca della verità. Proză scurtă, eseuri, discuții, polemici”, în curs de apariție la Editura Junimea