Un sfert de secol de la căderea comunismului…
Opt cuvinte, atât de grele în alăturarea lor încât a le adăuga vreun comentariu poate părea aproape o impietate.
Din păcate, nu este așa. Cel puțin două lucruri trebuie spuse.
Primul, oarecum mai de suprafață, privește felul în care este celebrată în România această aniversare (despre cât și pentru cine e cu adevărat o sărbătoare – puțin mai jos). La ora la care scriu aceste rânduri este încă timp, destul timp, pentru ca dezamăgirea mea să fie contrazisă. Doamne, ajută să fie așa, dar am serioase îndoieli. Deocamdată, singurul lucru despre care am aflat a fost o conferință la care au participat foști șefi de stat din Europa de Est, manifestare care însă a avut câteva serioase probleme de credibilitate. N-am reușit să găsesc nicăieri o listă a tuturor participanților, dar din știrile de presă am rămas cu impresia că, deși s-a păstrat un moment de reculegere în memoria luptătorilor din Decembrie 1989, reprezentanții acestora au lipsit – și în orice caz nu erau pe lista vorbitorilor; în al doilea rând, n-am văzut acolo reprezentanți ai anticomunismului ante-decembrist din societatea civilă, disidenți, oameni care s-au opus, care au riscat, care au suferit; o parte dintre foștii șefi de stat prezenți la conferință, chiar dacă au contribuit, în felul lor, la căderea comunismului, sunt totuși mult sub nivelul de merit al celor pomeniți anterior (bine măcar că n-a fost prezent Ion Iliescu!); desfășurarea conferinței, în sistem practic închis, la Palatul Parlamentului, în – scuzați – bârlogul unei instituții total compromise și intens dezavuate de concetățeni, e departe de-a fi fost o idee fericită; în fine, despre autoritatea lui Emil Constantinescu de a organiza o asemenea dezbatere vă las pe dvs. să o apreciați.
Tare mă tem că restul celebrărilor oficiale – dacă vor mai exista! – vor fi de aceeași natură: rezervate elitelor, cu invitații în plic, solemne și foarte, foarte departe de public. Nu prea văd, la București, ceva similar emoționantei sărbători în stradă de la Berlin, la aniversarea căderii Zidului…
Nu aștept nimic de la Parlament, nici de la Guvern, iar Președinția e în tranziție. Aș aștepta ceva de la Academia Română, dar nu are putere organizatorică.
Speranțele principale se îndreaptă spre societatea civilă, spre organizațiile de revoluționari, spre ONG-urile cu activitate în domeniul drepturilor omului, spre toate organizațiile și persoanele al căror anticomunism este în afară de orice dubiu, în special oamenii care chiar au contribuit la căderea comunismului, și nu în ultimul rând spre presă și spre spațiul virtual al rețelelor sociale.
Haideți să nu lăsăm această sărbătoare extraordinară pe mâna „gulerelor albe”! Cu doar câteva săptămâni în urmă, strada a arătat ce forță are, mobilizată inclusiv și în special pe Internet. E sărbătoarea noastră, nu a lor.
Mai ales că unii dintre ei nici nu se bucură foarte tare că a căzut comunismul… Toți cei care eram adulți în Decembrie 1989 avem, pe ici, pe colo, reziduuri de mentalitate comunistă, dar la unii nu sunt pe ici, pe colo, ci îi domină cu totul! În plus, din cauza capitalismului de cumetrie – dar și multor altor factori, cum ar fi că nimănui nu-i place să recunoască a fi trăit prostește și în lașitate – ne confruntăm cu un val de nostalgie a epocii ceaușismului.
Cei care nu se simt nostalgici sunt cei care trebuie și pot să transforme 22 decembrie 2014 în sărbătoarea care ar trebui să fie. Îndrăzniți! Fiecare după puteri.