Recent, la sfârșitul lui octombrie, s-au publicat în Spania
două volume de versuri de Ioan Es. Pop: El Ieud sin salida
(“Ieudul fără ieșire”), traducere și note de Dan Munteanu Colan,
Colecția DelEste, Tenerife, Baile del Sol, 2010, și No Exit,
selecție și traducere de Dan Munteanu Colan, Colecția Poesía,
Tenerife, Baile del Sol, 2010.
Primul titlu reproduce în totalitate în versiune spaniolă
originalul românesc, iar cel de-al doilea este o selecție făcută de
traducător în colaborare cu autorul, care întrunește în proporție
de peste optzeci la sută poemele volumului omonim publicat în limba
română. Această premieră editorială se adaugă ultimelor două din
Franța și Anglia, unde s-au facut lansări ale respectivelor
traduceri și urmează să se facă și în Spania o prezentare-lansare a
celor două volume la începutul anului viitor.
Este lăudabilă inițiativa Editurii Baile del Sol, care, în
urmă cu aproape trei ani a lansat Coleția DelEste, ce promovează
literatura modernă și contemporană din fostele țări socialiste ale
Europei. Directorul colecției este semnatarul acestor rânduri și,
până acum, din literatura română s-au publicat un volum antologic
Bacovia și Ieudul fără ieșire. În 2011, este programată
apariția romanului În absența tatălui de Stelian Țurlea și
un volum de povestiri de Răzvan Petrescu.
Ioan Es. Pop este un poet brillantísimo, cum îl
caracterizează cercetătorul și criticul literar catalan Xavier
Montoliu, singular nu numai în panorama poeziei românești de azi,
ci și în cea europeană și universală. Creația sa nu poate fi
etichetată datorită unicității sale și considerăm că nici nu este
neapărat necesar să îl încadrăm într-un anumit curent sau într-o
mișcare literară. La Pop, poezia se naște din cea mai neagră proză
cotidiană, din urâțenie, din putreziciune, din mizeria fizică și
morală a individului și a societății, într-un timp definit și,
totodată, universal.
Sigur că Ioan Es. Pop nu este primul care descoperă frumusețea
și esența poetică acolo unde nu există pentru restul muritorilor.
Au făcut-o Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont sau, pe meleagurile
noastre, Bacovia și Arghezi, ca să amintim doar câteva figuri mai
importante. Dar Pop o face, firesc, într-un mod propriu,
transformând realitatea în miracol, în poezie autentică.
Marele scriitor Alejo Carpentier spunea într-unul din eseurile
sale fundamentale că “…miraculosul începe să se manifeste fără
echivoc atunci când provine dintr-o neașteptată modificare a
realității (miracolul), dintr-o revelație privilegiată a
realității, dintr-o iluminare neobișnuită sau extrem de favorabilă
a neobservatelor bogății ale realității, dintr-o amplificare a
scărilor și a valorilor realității, percepute cu o intensitate
deosebită în virtutea unei exaltări a spiritului care conduce la un
tip de stare-limită”. Cu alte cuvinte, miracolul se află în
realitatea înconjurătoare. Creatorul nu trebuie să modifice datele
obiective, deoarece propriul său cosmos subiectiv recreează
realitatea contemplată prin prisma revelației privilegiate.
Pop contemplă realitatea în care se află cufundat în
interiorul propriei ființe sau din afara ei, dar de fiecare dată se
implică direct în ea: Ieudul, căminul de nefamiliști, cârciuma, sau
cimitirul, momfa, blocul din afara orașului, Pantelimonul, sunt
locuri concrete și, în același timp, universuri nedefinite care
dau senzația unui no man’s land al tuturor, a unei “găuri
negre” în care ne scufundăm așa cum se scufundă însuși poetul, unde
“viața se bea și moartea se uită” și unde “moartea în noi va rămâne
intactă / viața în noi va rămâne exactă”.
Pop recreează realitatea, fără să modifice datele obiective,
privind-o doar prin prisma particulară a creatorului. Cum
subliniază Dan C. Mihăilescu, tragismul se transformă într-o
sărbatoarea paradoxală, suferința în ritual și moartea în revelație
eliberatoare, dar o recreează și cu ajutorul unor înscenări, “al
unei narațiuni biblice paradoxale, postmoderne, intertextualizate
adesea”. Își dau întâlnire în această lume păduchele de San José,
șobolanii, șoarecii, carii, muștele, morții-vii, Iisus Hristos,
amicul. Aici camera este o corabie blestemată de sub care apele
s-au tras și a rămas încremenită la etajul trei, patul se scufundă,
în pârâul din spatele casei curge sânge întunecat, “zidurile se
subțiază, se alungesc, se înalță/ ca un giulgiu tremurător îmbrăcat
de un trup nelumesc”, jnepeni cu bărbi fac înconjurul căminului de
nefamiliști și ciliuaia vestește distrugerea. Porțile și ferestrele
sunt false sau nu există sau nu se deschid, pereții se strâng în
jurul individului, autobuzele nu duc nicăieri, Momfa, meleagul
reînvierii, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de ea, sub
permanentul imperiu al morții și al imposibilității de evadare.
Este o realitate haotică în care totuși se trăiește, chiar dacă
fiii se nasc din ură, compusă din fațete întunecate, unde obiectele
și sentimentele sunt inversate, încălecate, “o geografie hipnotică
a morții vii și a agoniei ca trăire substanțială. O hartă a
suferinței expiatorii de unică forță și frumusețe” (Dan C.
Mihăilescu).
Versurile reflectă această realitate: sumbre, dure,
trunchiate, suprapuse, ca frânturile unui flux al conștiinței, ca
un monolog interior sau un dialog în care interlocutorii recurg
aproape permanent la intertextualitate și la implicare; textul
coerent nu este necesar deoarece comunicarea se bazează pe
experiențe comune împărtășite. “nu se știe niciodată cine pe cine,
cine cu/ cine și când și la ce”./ “vin zorile, se face iarăși
seară, zice,/ și nu se va trezi nici unul să mă vîndă.”/ “și eu mă
înfurii și eu și zic la ce/ și ei zic la ce și după asta îndoim/
totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.”/ “ei nu mai zic la ce, eu
nu mai zic./ de vineri pînă luni nu ne mai auzim.”/ “dar ieudul
unde este am zis noi n-am ieșit niciodată să/ știm unde este. a zis
măcar trece trenul prin partea voastră/ am zis trece autobuzul
zilnic de/ două ori pe săptămână vinerea pe la borșa.”/ “și mircea
strigă trezește-te, dar eu nu-l mai aud/ trezește-te, zice, dar eu
nu.”/ “e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la naștere
încoace.”/ “ca ieri știu că mâine n-o să fie nici mâine decât/ tot
azi și azi și azi și azi mereu/ și de azi pe azi nu se mai poate
face mare lucru.”/ “pas de-o mai ia pe undeva. pas de-o mai șterge/
din lume pe nevăzute./ ah, va zice femeia, ce oameni de nimic!/
de-acum pe mine cine mă va?”/ “nu mai tremur acum cu pielea dar
tremur acum/ cu pereții…”/ “întotdeauna după o moarte ca asta/ mă
culc mai devreme și dorm mult.”/ “toamna abia se poate ține sub
stern/ și ciroza-n ficat.”
Poate că alegerea exemplelor este subiectivă. Nu poate, sigur, fiindcă orice alegere este subiectivă. Și mai subiectivă în cazul de față, când cel ce semnează aceste rânduri semnează și traducerea în limba spaniolă. Am ales doar o infimă mostră de poezie ce presupune un receptor-interpret capabil să confere coerență textului, având în vedere dublul rol al traducătorului de receptor-interpret al textului original și de producător al textului în limba țintă. Din aceleași motive, precum și dintr-o firească pudoare, nu putem face aprecieri asupra traducerii. Ne limităm doar să reproducem cuvintele poetului spaniol Carlos Vitale, unul dintre primii cititori ai versiunii spaniole a poemelor lui Pop: “Draga Dan, Mulțumită lui Ioan Es. Pop, care a avut amabilitatea de a-mi trimite traducerea în spaniolă a versurilor sale, am avut ocazia să cunosc magnifica ta muncă”.