Ioan Es. Pop este poet și publicist. A absolvit, în 1983, Facultatea de Filologie a Universității din Baia Mare. A debutat în 1994, cu volumul de poeme „Ieudul fără ieșire” (Editura Cartea Românească). A colaborat la revistele „Luceafărul”, „Nouăzeci”, „Tribuna”, „Astra”, „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”. A fost multă vreme editor-șef al „Ziarului de duminică”. Printre cărțile lui Pop se numără „Porcec” (Cartea Românească, 1996), „Pantelimon 113 bis” (Cartea Românească, 1999) – Premiul Academiei Române; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru poezie al Orașului București), „Podul”, antologie (Cartea Românească, 2000), „Petrecere de pietoni” (Editura Paralela 45, 2003 – Premiul USR; Premiul Asociației Scriitorilor Profesioniști din România), „Confort 2 îmbunătățit”, împreună cu Lucian Vasilescu (Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004), „Lumile livide/The Livid Worlds” (Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere în limba engleză de Nathaniel Smith, K. Shaver și Ion Crețu), „No Exit” (antologie, Editura Corint, 2007). Radiodifuziunea Suedeză l-a desemnat poetul lunii august 2010. În 2011, Ioan Es. Pop a câștigat Premiul „Cartea de Poezie a Anului”, pentru volumul „Unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo” (Editura Cartea Românească), la Gala Tinerilor Scriitori.
– După Unelte de dormit, din 2011, nu ați mai publicat nimic…
– Ba da. Cartea se numește 1983. Marș/ 2013. Xanax și a apărut în anul 2013. Este un volum de recuperare. Am primit de la o colegă de facultate din anii ’80 de la Filologia băimăreană o copie după o pagină dintr-o revistă literară, Nord, a Universității din Baia Mare, unde le publicasem și uitasem de ele vreme de mai bine de un sfert de secol. Când le-am revăzut, am zis că încă merită așezate într-o pagină de carte și le-am numit Marș. Bazându-mă pe acele poeme, le-am scris un grupaj-pereche, Xanax, la 30 de ani după apariția lor în revista Nord.
– „Marș” vine de la interjecție sau nu?
– Nu, nu este interjecție. E vorba de un marș înspre nicăieri, un „marș care nu ne abate de la vreo direcție, marș hărăzit/ în loc de călătorie./ Marș și atât”.
– Și de ce xanax?
– Xanaxul a reprezentat o experiență rezultată din nenorociri personale și din încercarea de a le alina cumva. Xanaxul a fost un aliat de moment, care m-a ajutat să supraviețuiesc. Volumul 1983. Marș/ 2013. Xanax, care este interfațat de un text critic al lui Răzvan Voncu, a apărut, așadar, în 2013, evocând cei 30 de ani scurși între momentul Nord 1983 și anul publicării cărții.
– Până la 36 de ani, când ați debutat, ați scris foarte mult.
– Enorm.
– Ați spus la un moment dat că unele scrieri nu meritau să fie publicate. Nu vă gândiți totuși să le publicați?
– Multe dintre ele nu mai există, pentru că, eu fiind un etern migrant, mutându-mă dintr-o chirie în alta, fie le-am pierdut pe drum, fie le-am abandonat în locurile pe unde am stat. Așa că mai am câteva caiete, din care am încercat să extrag ce se mai poate extrage după ce am scos spuma în cărțile anterioare. Mai este ceva, dar mai las și pe alții să scoată mai târziu sau poate niciodată.
– Înainte de a fi scriitor, ați fost profesor și povestea Stephen Collins că ați lucrat la Casa Poporului. Cum ați văzut dumneavoastră prin ochii unui profesor, prin ochii unui om care a citit mult, perioada de la Casa Poporului?
– M-am angajat muncitor la Casa Poporului după șase ani de predat limba și literatura română în localitatea Ieud din județul Maramureș. Am venit aici (București, n.r.) în 1989, toamna, pentru că eram total disperat, trăiam o disperare în stare pură.
– De unde atâta disperare?
– De la toate lucrurile care nu mergeau în viața mea. Și personale, și cele de context. Nu mergea nimic.
– Deci, ați fugit?
– Am fugit știind că, dacă nu plec, fie voi muri foarte, foarte repede, fie mă voi degrada la fel de repede, fie voi eșua în ceea ce visam eu să fiu, adică să îmi ajung din urmă vocația, cea de scriitor. Știam că numai aici, între acești scriitori, care în felul lor sunt niște perdanți, îmi puteam construi acea mică izbândă care se numește împlinirea vocației. Am venit aici ca să-mi pot materializa vocația. Eu nu scriu de la 30 de ani, scriu de la 14. Trebuia neapărat să ajung la București, pentru că simțeam că numai aici, pe acest câmp de luptă adică, voi izbuti să câștig micile mele bătălii. La Casa Poporului am lucrat ca să supraviețuiesc în primele luni de ședere în București, dar, în tot acest răstimp, în paralel, scriam. Scriam noaptea pe genunchi, în patul ca de spital de la căminul de nefamiliști unde am locuit destul de multă vreme, cale de vreun an și jumătate.
– De acolo provine „Oltețului 15, camera 305”?
– Da. Adresa este exactă. Căminul nu mai există acum, a fost transformat în altceva. Nici oamenii de acolo nu mai sunt în acel loc. (…) E o lume pe care, pentru mine măcar, am salvat-o, scriind despre ea.
– În acea poezie se găsește și versul „Aici, viața se bea și moartea se uită”. La fel credeți și acum?
– Acum nu mai trebuie să cred, pentru că enunțul a fost deja scris. Nu mai aspir să scriu acel vers, dar atunci am trăit cele mai amare și cele mai frumoase clipe din viața mea de scriitor. Atunci am scris prima mea carte, despre care unii spun că este și cea mai bună a mea, deși eu zic că toate cărțile mele sunt surori cu „Ieudul fără ieșire”. Atunci am cristalizat și am finalizat această primă carte, în acele zile foarte grele și fără orizont, pentru că orizontul încă nu se deschisese. Eu trăiam, deși eram la București, în închiderea din acel Ieud metafizic pe care l-am proiectat în volumul ce-i poartă numele. Versul despre care pomeneați și alte asemenea le-am scris în anii foarte grei dintre ’89 și ’91. Am predat cartea pentru publicare în 1990, a apărut în 1994.
– Spuneați că, dacă ați vrea să retrăiți o zi, ați vrea să o retrăiți pe cea în care ați scris versul menționat anterior… Ziua când ați scris versul are o semnificație?
– Întâmplător, nu. Ea este semnificativă numai pentru că am scris acest vers pe durata ei. Mă aflam nu la cămin, ci într-o cămăruță de 1,6 pe 2 metri, undeva prin Piața Lahovari. „Chiriașul” ei era poetul Lucian Vasilescu, iar într-o seară, când Lucian era plecat la Ploiești, unde încă mai făcea naveta în weekend, am trăit această revelație. Am trăit atunci o asemenea stare de fericire, de beatitudine, încât am știut că aveam în față o revelație. De asta este acea zi semnificativă: pentru că nu aș mai putea și nici nu aș fi putut scrie înainte un asemenea vers.
– Ați mai avut revelații după versul respectiv?
– Am mai avut. Și înainte, și după. Dar de aceasta îmi aduc aminte cu acuratețe și astăzi.
– Peter Hurley spunea (la o dezbatere din cadrul Zilelor Culturii Române la Dublin, n.r.) că vede Bucureștiul foarte prietenos. Dumneavoastră cum îl vedeți acum și cum a fost prima întâlnire cu Bucureștiul?
– Peter Hurley este prin definiție un explorator din familia strămoșilor lui care au fost lupi de mare, corsari, mari exploratori. El are această vocație și nu întâmplător, grație ei, a avut îndrăzneala și fericirea de a călători de la Săpânța, din nordul Maramureșului, până la București, cale de vreo 650 de kilometri, pe jos. Este prin natura lui un explorator. Vocația mea este una de implorator, de călător pe dinăuntru și de om care umblă în genunchi mai degrabă decât pe picioarele lui, iar din genunchi Bucureștiul se vede mai puțin înălțător decât îl vede Peter. Bucureștiul meu este un pic mai tragic decât Bucureștiul lui.
– În capitala Irlandei, ați citit poeme precum „Nănești”, „Ieudul fără ieșire”, „Oltețului 15, camera 305”. Cum este drumul acum către Nănești?(N.r. – interviul a fost luat la Dublin, unde poetul Ioan Es. Pop a participat la prima ediție a Zilelor Culturii Române și a citit din creația sa).
– Am citit aseară, între altele, un poem care vorbește despre neputința de a intra într-un spațiu, adică Năneștiul, și un altul care vorbește despre neputința de a ieși dintr-un spațiu, Ieudul. Un spațiu fără intrare și altul fără ieșire. Evident că amândouă sunt sublimări poetice ale unor spații reale: se poate intra în Nănești, dar nu pe drumul meu, se poate ieși din Ieud, dar nu pe drumul meu.
– Ambele localități se află în Maramureș, zona de unde sunteți dumneavoastră. A fost această zonă pentru dumneavoastră un spațiu fără intrare și fără ieșire?
– A fost chiar dacă am plecat de acolo, căci am plecat de acolo cu tot cu acel Ieud fără ieșire, care încă locuiește în mine, deci din el nu se poate ieși, și cu tot cu acel Nănești, care m-a umplut de frustrarea de a nu fi putut intra în el la modul personal, poetic. Evident că, din punct de vedere geografic, fiecare dintre cele două localități este accesibilă – tuturor, mai puțin mie.
– Ați recitat aseară și poemul „Dincolo”. Ați fost fascinat în perioada comunistă de ceea ce înseamna „dincolo”?
– Toți am fost fascinați, tocmai pentru că era un spațiu interzis nouă, oamenilor de rând. Odată cu ieșirea sau cu deschiderea noastră spre „dincolo”, lucrurile la care visam pe când „dincolo” era doar o mare așteptare s-au mutat și mai dincolo, iar când, în sfârșit, am ajuns și noi dincolo, nu l-am mai găsit, pentru că el era doar proiecția așteptărilor noastre. Era visul nostru, dar pe noi atunci nu ne-a întâmpinat un vis, ci o realitate foarte dură.
– Dar acum? Mai există „dincolo”?
– Da, însă dincolo de dincolo. El mai locuiește în noi, dar cred că încă doarme și poate într-o zi vom reuși să-l trezim. Sau poate că el este treaz, dar noi nu îi acordăm suficientă atenție. Nu mai avem timp de el.
– Scriați la un moment dat: „Mă întorc acasă după ani și ani de umblat prin București”, poezie în care sugerați că nu ați câștigat nimic.
– …„Și mă întorc cu o plasă goală în mână/ și iese ea la poartă și îmi zice păi,/ dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig,/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru și uite că acum n-aduci nimic./ Ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat./ și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăștia doi ani”…
– Ce ați câștigat după acești mulți ani de poezie?
– O anumită limpezire de sine de care aveam mare nevoie. Nu știu în ce măsură au toți oamenii nevoie de limpezire de sine, dar, în ceea ce mă privește, ea mi-a fost necesară pentru a mă reechilibra, pentru a putea sta mai drept în cei doi genunchi pe care stau, pentru a prinde o noimă din ceea ce poate însemna lumea din jur și relația mea cu aceasta. Și cu mine însumi.
– Și cine lasă până la urmă poezia? Învingătorii sau învinșii?
– „Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia istoria celor învinși”. Învingătorii și învinșii urmează, la modul fizic, același drum. Se știe. Sfârșim toți la un moment dat, dar destinul merge înainte și povestea merge înainte chiar și fără noi, însă cu ceva din ceea ce am lăsat scrijelit pe hârtie sau pe realitate.