Ioan Isac (1885-1950)

Cand incriminam, in general, conditiile total potrivnice implinirii unui talent, e bine sa observam ca multi dintre pictorii nostri s-au orientat spre arte, fara ca in familia sau in mediul social in care s-au nascut si au copilarit sa fi existat vreo conditionare in acest sens. Nici in special si in particular, nici in general. Intre imprejurarile ce pot motiva direct si explicit un abandon, o alterare dramatica a vointei, o stricare pe fond a stilului, trebuie sa numaram infirmitatea, intemnitarea, intense crize morale, tragediile in familie, altfel spus un baraj, in relatie cu care impulsul creator e afectat adesea brutal.
Revin la o constatare cu valoare de judecata a Lenei Constante, ori de cate ori caut sa inteleg efectul timpului si al incidentelor biografice in evolutia unei cautari de sine artistice. “Din perspectiva celor nouazeci de ani ai mei – mi-a spus Lena Constante – vad ca tot ceea  ce pentru mine, ca om, a fost o nenorocire, pentru arta mea a fost o sansa”. Ce-i valabil in general, e rareori semnificativ si in particular.
O conditie invocata foarte rar si aproape niciodata cu fermitate e calitatea reactiei publice la lucrul de arta ce i se prezinta. Cunosc nenumarati pictori si scriitori la straduinta carora nici un contemporan cu autoritate si calitate in opinie nu a exprimat clar, ferm si convingator o apreciere de stimul. Ei continua sa scrie si sa picteze, fara sa primeasca de nicaieri un semn bun ca merita sa persevereze. Nimeni nu-i atat de daruit incat sa suporte, fara grave fracturi sufletesti, o indiferenta cronicizata.
Primii treizeci si doi de ani din viata lui Ioan Isac, din Ciclova Montana, unde slujea ca invatator, dupa ce se perindase tot ca invatator cu un rost regional sigur prin comunele Sacul, Anina, Steierdorf, Sarospatak si San-Mihai, nu i-au oferit nici una din ocaziile ce-l pot determina pe un om cu o existenta asezata sa lase un drum si sa apuce altul. Mai ales ca, la treizeci si cinci de ani, se intorcea acasa, la Ciclova, cu un statut economic onorabil. In 1922 insa, in localitate venise la peisaj  M.H. Georgescu, pictorul tanar si de bogat talent, ce avea sa se stinga curand. Cunoscandu-se si lucrand impreuna, Ioan Isac a avut acum prima scolire profesionala cu o orientare plein-air-ista fara ezitari. Nu stim cum ar fi evoluat M.H. Georgescu, daca ar fi trait mai mult, dar avem destule argumente in opera lui Ioan Isac sa conchidem ca i-a preluat si exersat, pana la concretizarea intr-o formula personala, intuitiile.
Ioan Isac e un autodidact, care si-a depasit intr-un mod remarcabil conditia. Si si-a depasit-o pentru ca a avut inspiratia de a voi sa fie primul in Banat si nu unul intre multi altii in Capitala. A fost primit cu tablouri la Saloanele Oficiale, a avut multe personale de succes la Timisoara, Cluj si Oradea, iar in 1943, cu sapte ani inainte de a muri, Ioan Isac a fost instiintat, printr-o epistola oficiala semnata de Ion Jalea, ca e acceptat in Corpul Artistilor Plastici, altcumva spus ca i se recunoaste statutul de profesionist.
Si fara aceasta atestare tarzie, de care era tare mandru, de vreme ce o infatiseaza publicului si in casa Muzeu ce si-a construit-o in Timisoara, in strada Turin, 5 (astazi Colonel Enescu), Ioan Isac ramane un artist de tot farmecul, a carui opera cere un tratament superior. Profesorul universitar Aurelia Balan Mihailovici, din Bucuresti, in custodia careia se gaseste un mare numar de tablouri ale “pictorului banatean”, a reusit, cu ambitia descoperitorului, sa-i organizeze in toamna lui 2002, la Muzeul de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti, prima expozitie in Capitala. Selectia de 45 de tablouri a constituit cel mai seducator argument pentru o adjudecare a creatiei sale in regim valoric national.
Singurul fapt privind tehnologia, care tradeaza o scolire partiala si un parcurs de descoperiri lipsite de un control didactic inalt, e la prepararea suportului. La majoritatea tablourilor pictate direct pe carton si lemn, iar la unele si pe panza, Ioan Isac a utilizat un strat subtire si transparent de clei, care cu timpul a virat, cum se zice in jargonul mestesugului, spre caramiziu. Cartonul si placajul s-au colorat si ele tot spre galben-rosietic. Din care cauza, oricum ai panota o expozitie Isac totul e tonat cu un filtru cald, ardent chiar, de extractie impresionista, pe care artistul nu l-a dorit si nici nu avea cum sa-l banuiasca. Impresia de ansamblu e astazi foarte diferita de aceea pe care o prilejuia candva oricare din expozitiile sale. Nu stim insa daca ce se castiga in luminozitate, in prezent, n-ar putea deveni o pierdere iremediabila mai tarziu.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar