Era prin vara aceasta când autostrada București – Ploiești ieșea din schițe și se deschidea traficului.
După cinci ani de lucrări (nici acum nu este gata partea care ar trebui să facă legătura dintre Șoseaua de Centură și Șoseaua Petricani) și peste 400 mil. euro cheltuiți, cei care mergeau înspre Ploiești nu puteau crede că în sfârșit au autostrada. Printre ei, mă număram și eu.
Nu am pretenția că sunt un fin observator al modului în care se dezvoltă intrastructura în România, însă pot spune că pentru cineva care merge des din București înspre Valea Prahovei (și sunt destui), acesta a fost evenimentului anului.
Nici fără aceasta celebră de acum autostradă, Valea Prahovei nu o ducea rău din punctul de vedere al accesului. DN1 este și acum o variantă foarte bună (și în continuare preferată de șoferi), iar pe calea ferată durează o oră și câteva minute spre exemplu să ajungi la Câmpina (ce-i drept, prețurile sunt discutabile).
Sunt câteva argumente pentru care utilitatea acestui proiect poate fi pusă sub semnul întrebării în contextul actual (faptul că are cam aceeași lungime cu DN1 și se termină în Șoseaua de Centură când ar trebui să te ducă undeva mai aproape de centrul Bucureștiului sau că banii ar fi putut fi folosiți pentru proiecte mult mai urgente), însă cu siguranță acest proiect aduce mai puține bătăi de cap pentru șoferi. Eu mă număr printre cei care văd părțile bune ale acestui proiect și îi înțeleg utilitatea.
Păcat că a fost nevoie de 20 de ani ca autostrada București – Brașov să înceapă să se concretizeze și păcat că alte proiecte bat pasul pe loc.