Mircea Zaciu are dreptate: ,,…oricâte modificări au răscolit istoria, societatea și literatura românească, Ion Agârbiceanu ne apare neașteptat de actual”. Cele două elegante volume – I. Schițe și povestiri (1902-1910); II. Schițe și povestiri (1911-1922) – apărute în Colecția Opere fundamentale (Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2014) invită la o relectură în stare să probeze această valabilitate peste timp și vremuri a scrisului lui Agârbiceanu. Mai mult decât atât, întreg aparatul critic semnat de Ilie Rad, dar și, mai ales, consistentul studiu introductiv al lui Eugen Simion intermediază apropierea de „marele timid” cu un ochi limpezit, cu instrumente atent nuanțate, în stare să clatine încremenirile în stereotipii ale receptării sale critice. Eugen Lovinescu îl zărea cândva pe Calea Victoriei și îl „citea” prin înfățișarea deja mitologizată și sub eticheta pripită de sămănătorism: „Era Părintele Ion Agârbiceanu, descălicat din munții lui în cetatea grijelor, trufiilor și năzuințelor noastre. Îl vedeai stângaci în vorbă, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-și seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totuși în suflet. Și l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru…”. Portretul, emoționant altminteri, e construit din linii care ascultă de „fiziologia” sămănătoristului: seninătate, sfiiciune, stângăcie. Mircea Zaciu, cel care prefața, în 1962, primul volum din ,,Opere” și înțelegea mult mai exact și mai dinăuntru resorturile/rosturile profunde ale scrisului său pe „imensa scenă” a Transilvaniei, reține și el blândețea, tăcerea, candoarea: ,,Puțini sunt cei care ar putea afirma că au stat în intimitatea acestui mare timid; majoritatea l-au văzut fugar, în ultimii ani; au rămas marcați totuși de forța iradiantă a unei prezențe blânde, tăcute, trăgându-și energia dintr-o candoare niciodată trădată”. E vorba aici, desigur, despre omul pe care l-a întâlnit în carne și oase pe vremea când, împreună cu Ion Brad, încerca scoaterea sa din izolare și relativă uitare. Dar tot Mircea Zaciu radiografiază opera cu o privire eliberată de strâmte locuri comune, invocând în sprijin nume precum Dostoievski sau Hortensia Papadat-Bengescu. Nu e de mirare că studiul lui Eugen Simion îl citează cel mai des, inventariind coincidențe de receptare și luându-le ca punct de plecare pentru mult mai tranșantele sale tușe portretistice.
Considerându-l „continuator al lui Slavici și precursor într-o bună măsură al lui Rebreanu”, Eugen Simion îndepărtează pas cu pas, într-o analiză minuțioasă a textelor, eticheta sămănătoristă aplicată fără discernământ. E limpede că „sămănătoristul ardelean dă dovezi de erezie. Prinde, mai degrabă, imaginile mizeriei sociale și ale decadenței fizice și morale, decât icoanele vieții curate și robuste, recomandate de teoreticianul curentului, Nicolae Iorga”. Ion Agârbiceanu se știa și se purta ca descendent de Școală Ardeleană. Povestirile sale ascultă de un crez al responsabilității și al datoriei de o nuanță foarte specială, dar care, în cele mai multe cazuri, nu știrbește valoarea estetică. Literatura, crede Agârbiceanu, are de accentuat voința și simțirea, ea deschide ochii și ferește de „rătăciri și umilințe”. Umilințele decurg din relații interumane și din firea personajului însuși, iar semnalmentele satului ardelean nu se opun, în alb-negru, orașului. Răzvan Voncu observă și el, comentând această nouă, excelentă ediție: „Ediția mai veche de Opere nu a reușit să elimine confuzia dintre opțiunile ideologice ale scriitorului, vecine cu sămănătorismul, și substanța reală a unei proze care, prin realismul ei învederat și prin perspectiva necomplezentă asupra lumii rurale, contrazice de plano exigențele acestuia.” Căci, adaugă pe bună dreptate, „esențiale sunt raporturile oamenilor cu natura și observația psihologică a scriitorului, nu relațiile sociale”. Situarea în spațiu și timp – „pictură de grup, imagine a unei identități colective, adițiune de mici drame umane, fixate pe o pânză de epocă” (Eugen Simion) – construiește o frescă a stărilor omenești cu un mesaj discret, dar insistent, al rezistenței.
Pasta este aspră, viguroasă, nicidecum edulcorată. Pitorescul personajelor ține de reproducerea unui comportament și a unui limbaj marcate de culoarea locală, e un pitoresc al diferențelor firești, nu al înfrumusețării teziste. Călinescu are dreptate dacă îi citim comentariul din perspectiva transilvană: „La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ținta nuvelei și a romanului, și dacă ceva merită aprobarea neșovăitoare este tactul desăvârșit cu care acest prelat știe să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, și singura atitudine pe care și-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Această „absorbție” vorbește despre talentul scriitoricesc; face diferența între predică și literatură. Dar, povestitor desăvârșit, Agârbiceanu este mereu și un „luminător”. Nu doar fiindcă i-o cerea datoria de prelat, ci și fiindcă – așa cum îl arată și publicistica sa – este deplin implicat în provocările pe care Marea Unire le pune în față ardelenilor, cu noi și tensionate sensuri ale specificului național și ale respectării tradiției. Gesturile sale scripturale sunt, însă, estetice, iar Eugen Simion pune, în finalul studiului său, punctul pe i: „proza lui Ion Agârbiceanu este, în genere, substanțială și a suspecta-o mereu de toate slăbiciunile sămănătorismului și de stereotipiile moralismului este o mare eroare din partea criticii literare”. „Ion Agârbiceanu, mai spune Eugen Simion, este, înaintea lui Rebreanu, un prozator al mulțimii. Un realist misionar și un pictor al grupurilor, mai puțin al personalităților și al faptelor excepționale. Un pictor bun și un realist, care încearcă să se rupă de reveriile prozei din secolul în care se născuse – secolul romantismului”. Dar studiul întreprinde și o inventariere a tipologiilor, o clasificare a povestirilor după tipul de personaj în jurul căruia se construiesc, analiză care scoate în evidență diversitatea indivizilor care alcătuiesc mulțimea. „Exactitate în notația realistă, adițiune de detalii, un simț remarcabil al concretului în prezentarea spațiului de desfășurare a faptelor” sunt calități care îl strecoară firesc în comentariu pe un Balzac, de pildă.
Cele două volume, de lux, cum spuneam, căci sunt aproape prea elegante dacă ne gândim la materia întunecată, sobră, aspră pe care o conțin, sunt îngrijite de un editor pasionat. Ilie Rad are și el o vână puternică și foarte activă de Școală Ardeleană. Este preocupat cu asupra de măsură de tot ce înseamnă arhivă și valorificare științifică a ei. Cu sârg și dăruire, înalță edificii editoriale ale prezentului exclusiv în seama unui bogat, chiar dacă controversat (cum altfel?) trecut. I se datorează minuțioasa Cronologie, nota asupra ediției (care comentează critic edițiile precedente și explică detaliat maniera de lucru asupra unei moșteniri destul de încâlcite în variante și lecțiuni eronate, perpetuate leneș), bibliografia, notele și comentariile (fiecare povestire are o fișă de stare civilă, ca să zic așa, pusă la punct), referințele critice (de la Ilarie Chendi, Lovinescu și G. Călinescu, la Mircea Zaciu, Ion Vlad, Negoițescu și Manolescu). Tabloul este astfel cuprinzător și capătă volum. Povestirilor li se desenează chenarul cel mai legitim și li se conferă și adâncimea necesară pentru a putea fi citite în perspectiva orei lor istorice, dar și în cea a contemporaneității. Cele două grupaje iconografice valorează și ele imaginea scriitorului. Este un model de editare, îndeplinit cu acribie aproape exasperantă, aș spune, obișnuită, din păcate, cu grăbite editări de azi. Să mai adaug că nici chiar micile scăpări pe care le-am descoperit ici-colo nu-i strică. Ele umanizează întreprinderea și îi lasă loc de creștere. Nu voi nota aici, într-o paranteză amicală, decât că, deși îl știu respectuos cu norma și cu legea, ca orice ardelean serios și temeinic, tot nu înțeleg cum de se supune fără cârtire regulii din DOOM 2 privind transcrierea lui „sânt”. Că așa procedează și Dicționarul Tezaur e, pentru mine, o stăruință în eroare, nu un argument de susținere. Dar asta e altă discuție.
Cele două volume numără aproape 3.000 de pagini mătăsoase (nu pot să nu mai spun o dată cât de elegantă e ținuta grafică!). Ele pun împreună 345 de texte: „D. Vatamaniuc, în excepționala sa Biobibliografie Ion Agârbiceanu, consemnează un număr de 425 de texte, din care ediția Pienescu a reprodus 164 (multe titluri fiind eliminate pe criterii ideologice). Din cele 425 de titluri, ediția de față include 345 de texte (toate din volumele antume și unele din reviste, reproduse de Pienescu în seria de Opere, pentru intervalul menționat), așadar cu 181 de titluri mai mult față de ediția Pienescu.”
O singură mâhnire – această admirabilă ediție e greu de crezut că va ajunge la toți cititorii pentru care ar putea pune în mișcare liniile unui portret de scriitor important ațipit sub etichetele timpului. Dar că volumele se vor afla în toate marile biblioteci și vor putea fi oricând consultate e o veste mare. Și un eveniment.