Ion Bulei: „Adevărata cultură este aceea a elitelor”/ de Stelian Țurlea

Cercetător (1971-1990),  profesor la Facultatea de Istorie a Universității București (din 1993), diplomat (atașat cultural Roma, 1990-1993, director Institutul Cultural Roman de la Venezia, 1997-2003), autor a 18 cărți singur autor, 38 în colaborare, peste 140 studii și articole. Premiul Nicolae Iorga al Academiei Române.  Premiul Uniunii Scriitorilor.  Premiul revistei Magazin istoric. Decorat cu Steaua Romaniei, în grad de cavaler.

-Domnule Ion Bulei, sunt ani buni, aproape un deceniu, de când n-ați mai stat de vorbă cu „Ziarul de duminică”. Dar oricâte schimbări s-au produs în acest deceniu în societate și cu noi, constat că ne punem aproape aceleași probleme, care nu sunt de ieri, de azi. E cumva vorba aici de un destin istoric?

-Prin profesia mea eu știu că istoria se repetă. Istoria comunităților, dar și istoria fiecăruia dintre noi. De fapt, nu istoria se repetă, ci situațiile în care omul și colectivele umane se găsesc odată cu curgerea timpului. O întrebare ca aceasta ridică și o chestiune formală: ce înțelegem noi prin fapt istoric? O schemă de filosofie a istoriei, ca aceea trasată de Hegel, simplifica drastic lucrurile. Pentru filosoful german trebuia să tragem o linie între faptele accidentale și cele necesare. Evident, numai faptele necesare erau fapte istorice. Kant a abandonat această schemă. Și nu numai el. Pentru cei mai mulți urmași ai lui Hegel nu există fapte istorice, ci numai fenomene istorice și doar ele sunt obiect al experienței istorice. O experiență care presupune o operă și un interpret, cum bine observa cercetătorul italian M. Mastrogregori. Sau cum o făcuse încă din 1906 M. Bloch, constatând că înlocuirea unui fapt istoric cu un fenomen istoric presupunea și un observator care să facă distincția. Și acela nu putea fi decât istoricul. Adică cercetătorul care să construiască modele științifice de analiză, fără de care experiența istorică nu există. Astfel de modele au și construit M. Bloch și L. Febvre. Ce observăm în zilele noastre e dizolvarea faptului istoric în acela de experiență istoriografică, iar conceptul de document în acela de mărturie, de urmă. Suntem sau nu de acord, istorie pare să fie totul, tot ce ni se întâmplă. Istoria arată schimbarea necontenită a împrejurărilor umane, relativitatea lucrurilor, influența patimilor și rolul imponderabilelor și ne convinge de nevoia adaptabilității. Prin 1926, I.I.C. Brătianu îi spunea soției sale: „Que c’est triste l’étude de l’histoire”.  Dacă ar fi amestecat istoria cu experiența propriei sale vieți I.I.C. Brătianu n-ar fi avut de ce să se plângă. Dimpotrivă. Deci, dacă ne convingem de adânca filosofie a schimbării („e veșnică pe lume doar schimbarea” rezuma Shelley toată această filosofie) acceptăm totul, ne adaptăm și mergem înainte. Noi în rând cu lumea. Aceleași probleme și întrebări și le-au pus și cei care ne-au precedat, ni le punem și noi și le vor pune și cei de după noi. Totu-i relativ. Un om cu deosebire inteligent, scriitorul francez Paul Morand, care i-a cunoscut bine pe români,  observa nu fără amuzament în 1935 la București circulând prin oraș și mașini Ford și căruțe trase de boi!. O lume a relativului, unde intelectualul francez constata indulgență, adaptabilitate, optimism, un fel de nepăsare istorică, unde nimic nu era luat cu adevărat în serios, pentru că nimic nu merita să fie luat. Și toate acestea într-un loc în care natura e frumoasă, locurile sunt pitorești, oamenii sunt ospitalieri, arta e originală, ca și cântecele populare!. Un spațiu de contraste. 

-În mai toate cărțile dvs, nu puține, v-ați ocupat de modernizarea României care a însemnat și europenizarea ei. În ce a constat, pe scurt, acest proces?

-Modernizarea nu a însemnat și europenizare. A însemnat chiar europenizare. Cel puțin ca intenție. Mai bine ar fi să spunem modernizarea nu a României, ci a spațiului românesc. România nu zicem decât de la Al. I. Cuza încoace (zicem noi, românii, pentru că Europa nu ne zice astfel decât după Congresul de la Berlin din 1878). Un spațiu românesc neuniform, având un statut diferit, fiind sub diferite stăpâniri. De aceea procesul de înnoire a fost și el neuniform. Modernizarea nu a început în același timp și cu aceeași intensitate în tot spațiul românesc. Cel mai vizibil ea s-a făcut în Bucovina, Transilvania și Banat, provincii aflate până în 1918 sub stăpânirea Austriei sau a Austro-Ungariei. A urmat în Veche Românie și cu mai puține efecte în Basarabia sub stăpânire rusă. În teritoriile din afara Vechii Românii modernizarea a început să se facă și s-a și făcut o bună perioadă prin intermediul statelor în componența cărora ele se găseau și odată cu restul teritoriului acestora. Nu în puține domenii ea a fost mai puțin resimțită de românii din aceste spații, asupriți politic. Mai cu seama în Veche Românie modernizarea a luat o formă precipitată. Adică, de la un capitalism primar, cum era înainte de 1821, 1829, s-a ajuns repede la unul comercial și, la sfârșitul sec.19, la unul industrial, cu regim protecționist, dominat de ideea valorificării rapide a bogățiilor țării, pentru ca în preajma primului război mondial să se ajungă la un capitalism organizat cu marea finanță și cu capital de stat, astfel că între 1829-1914 românii au trecut prin toate etapele evoluției sociale și economice capitaliste. La începutul sec.19 sistemul lor legislativ era bazat pe „legea veche” și pe „obiceiul țării”. Garanțiile individuale ale acestui sistem rămâneau la discreția și „la simțul dreptății boierilor”. Din această fază, trecând prin revoluția de la 1848 și prin lupta pentru unire, s-a ajuns direct la regimul Convenției din 1858, la Statutul lui Cuza și mai ales la Constituția de la 1866, bazată pe concepția individualistă burgheză. Etapele clasice ale evoluției capitaliste au fost comprimate sau chiar anulate. În Apus modernizarea a cunoscut o desfășurare relativ lungă, ceea ce a îngăduit sedimentări și maturizări timp de mai multe generații. La români, ca și la alții din această zonă a Europei sau din altele, viteza trecerii de la o etapă la alta n-a lăsat timp pentru sedimentări asemănătoare. Aceasta a și determinat în bună măsură receptarea modernității ca o succesiune de „forme fără fond”. De observat că în spațiul românesc rezistența contra modernizării n-a luat forma ostilității, a împotrivirii fățișe.Tradiționalismul românilor n-a luat forme ideologice active, în politică ei nu sunt antimoderniști decât sentimental.

-Cum s-au petrecut lucrurile, care au fost căile de modernizare a României, de unde au început lucrurile – din sfera politică, din sfera economică?

-De unde a început modernizarea? De la banalul sac cu grâu, cum spunea St. Zeletin. Occidentul a vrut să-și extindă aria sa de manifestare, să-și lărgească piața de desfacere a mărfurilor sale (oare nu observăm în zilele noastre același lucru? Apropo de faptul că istoria se repetă). Și occidentalii au introdus formele lor de manifestare. Nu ocaua pentru greutate, ci kilogramul, nu cotul, ci metrul ca unitate de măsură. Ce propunea Occidentul era superior la ceea ce oferea mediul local. Și s-a impus. Am dat doar două exemple de felul în care s-a făcut modernizarea. Evident, nu în toate domeniile așa simplu, prin simplă preluare. Nu în toate prin copiere pur și simplu a modelului occidental. Începutul modernizării s-ar putea spune că e e în domeniul economic. Dar influența pe care o au ofițerii ruși asupra felului de a se îmbrăca, de a se distra, de a gândi al protipendadei din Principate sau educația tinerilor aristocrați în școlile Apusului sau cu educatori și profesori străini tot impulsuri de modernizare sau chiar modernizare se cheamă. Când vapoa­rele engleze, franceze sau austriece încep să încarce din porturile româ­nești de la Dunăre produse ale pământului românesc, totul începe să se schimbe în Principate. Raporturile cu Occidentul acționează ca un pivot. Ele cer adaptarea instituțiilor publice, a sistemului politic la un nivel apro­piat țărilor partenere de comerț. Trebuiau apoi create legi comerciale sigure, trebuia modernizată viața juridică. Cum scria economistul român Ștefan Zeletin: „Invazia capitalismului în România a ridicat circulația mărfurilor la nivelul vieții moderne și modernizarea a antrenat cu ea întreaga societate”. Românii asimilează cu mare ușurință formele noi. Ceea ce n-a însemnat însă că au renunțat la respectarea unui anume organicism al vieții specific firii lor. De aceea asimilarea rămâne adesea incompletă, iar specificitatea nu ajunge să  se definească suficient ideologic.

-Și în 2013 se vorbește despre modernizarea României. Ce credeți că înseamnă modernizare astăzi când trăim în postmodernism?

-Modernizarea la noi a cunoscut mai multe etape. Una până la primul război mndial, o alta trăită de România Mare în  interbelic, o alta a unei experiența eșuate, experiența  socialistă, și cunoaște o nouă fază în anii de după căderea „socialismului multilateral dezvoltat”. Modernizarea este un proces continuu. Sortit să rămână la români și la toate popoarele asemănătoare nedesăvârșit. Postmodernitatea e o contemporaneitate continuă.

-Ați spus odată că Napoleon al III-lea ar trebui să aibă statui peste tot la noi. De ce?

-Napoleon al III-lea da, ar trebui să aibă statui peste tot (nu are decât una, de fapt un bust în apropiere de Piața de Gaulle). Ar trebui să aibă pentru că a introdus principiul naționalităților în relațiile internaționale, îngăduind și românilor, așa cum le-a îngăduit germanilor și italienilor, să-și construiască statul național modern. Pentru că a sesizat marea importanță la Dunăre a Principatelor române și a susținut direct  unitatea lor într-un stat modern. Pentru că, dacă n-ar fi fost el, unirea românilor ar mai fi avut cine știe cât de așteptat. Da, Napoleon al III-lea, înfrântul de la Sedan pentru francezi, pentru români a fost o mană cerească.

-Ați scris cea mai bună istorie a Partidului Conservator. Mai înseamnă ceva conservatorismul astăzi, valorile lui?

-Conservatorismul în zilele noastre înseamnă apărarea valorilor amenințate de năvala culturii de masă, tot mai agresive. Înseamnă  reacția elitei împotriva unor stări de fapt. „Cu slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporație, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei înșiși, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publică e destinată să piară”. Sunt afirmațiile lui Alexis de Tocqueville. Același Tocqueville constata cum încet, încet, în vremea nouă, cetățenii devin tot mai egali și mai asemănători și fiecare dorește să fie așa cum sunt toți ceilalți, constata „gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligenței fiecăruia”, felul în care încrederea în opinia publică devine o altă specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, acela al majorității, cu atât mai periculos, cu cât nu controlează nu numai autonomia acțiunilor exterioare, dar anihilează autonomia spiritului și lovește în creativitatea inteligenței. Așa numita cultură de masă este o cultură săracă în idei originale și bogată în schimb în idei generale, acceptate fără discuție, pe baza unei așa zise eficacități sociale. Oamenii au multă curiozitate, dar puțin timp liber, sunt agitați și activi, dar au puțin timp pentru a gândi. Ideile generale îi scutesc de studiul cazurilor particulare. Vor succes dar fără mare efort. Oamenii au aceleași nevoi, obiceiuri și gusturi similare. Din această cauză sub liberalism și democrație marile revoluții intelectuale și spirituale nu mai au loc. Peste tot și peste toate se întinde un fel de materialism negator de orice transcendență.

Într-o societate de acest tip elitele devin mortificate. După Ortega y Gasset, un alt mare gânditor al conservatorismului modern, elitele au guvernat societățile până la sfârșitul sec. 19. După aceea s-a întâmplat ceva catastrofic. Masele au răsturnat elitele și li s-au substituit. Evident Ortega nu condamna bunăstarea adusă de societatea industrială. Dar problema reală era dominația exercitată de „omul masă”, înfrângerea aristocrației intelectuale, cu rezultate dezastruoase . Omul – masă e inert, nu are obiective de largă respirație, nu-și pune întrebări, nu are inchietudini, nu respectă aristocrația intelectuală, nu tolerează disensiunile de păreri. Realitatea progresului e evidentă pentru oricine, dar conservatorismul modern refuză optimismul vechiului istoricism și respinge și mitul progresului ca ceva automatic și garantat. De reținut trebuie să fie faptul că nu există progres sau evoluție fără o amenințare de involuție și de regres, fără risc. Și societatea de masă este tocmai o astfel de perioadă de regres, de sterilitate. Analiza lui Gasset nu este reacționară, este conservatoare. Ea pleacă de la adevăruri cunoscute. Pentru că, într-adevăr, trăim, în ultimul veac, într-o lume în care masificarea e tot mai extinsă, stimulată mult de mass-media, care are azi o putere enormă, în care cultura de masă face legea, impune modelele sale, produce modele culturale destinate să dureze un sezon. Ori adevărata cultură este aceea a elitelor.

Din toate aceste motive intră în acțiune sau trebuie să intre conservatorismul în epoca noastră. Instrumentele folosite: libertatea presei, asociațiile autonome în toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea celor mai buni, un spirit împotriva tuturor rapidelor inovații și improvizații în câmpul intelectual și social. Individul nu poate ieși de sub tendințele distructive ale societății democratice de masă decât lărgind sectorul societății civile, decât propunându-și ca obiectiv conservarea unor determinate valori care să salveze integritatea intelectuala și morală a fiecăruia. Cu alte cuvinte, salvgardarea individului de tirania majorității, autonomia societății civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea democratică de masă.

Mai poate avea acest conservatorism valențe politice, sau rămâne mai mult în sfera morală? Credem că rămâne predilect în sfera morală, potențând curente mai la modă în politică. Să nu uităm însă că Margaret Thathcher și Ronald Reagan sunt ai vremii noastre.

-Cum arată România anului 2013 față de România anului 1900? Puteți face o comparație? În urmă cu un deceniu spuneați că vă scapă elemente foarte importante de devenire istorică…

-Comparații se pot face. Riscante, desigur. România anului 1900 era una optimistă și încrezătoare. Progresele tânărului stat român modern erau evidente și dădătoare de speranță pentru românismul întreg. Iar românii din afara Vechiului Regat erau convinși că vor trăi și în România Mare. România lui 2013 e derutată. Intrarea ei în Europa e doar formală. Românii așteptau mult de la o Europă către care tânjiseră. Au obținut puțin. Societatea românească și-a pus poalele în cap și așteaptă să vină Occidentul s-o facă să rodească. Ca în gluma cu cei doi soți proaspăt căsătoriți care nu știau ce să facă în noaptea nunții. Și ea a propus să stea amândoi cu picioarele desfăcute. Și după asta ce facem ? a întrebat el. Așteptăm să vină cineva să ne f–ă, i-a răspuns ea.

-Ați scris foarte mult despre intrarea noastră în modernitate – și pe înțelesul tuturor. Ce ar fi trebuit să învățăm din această intrare și n-am învățat?

-Din strădania noastră de a ne moderniza ar trebui să învățăm că imitația nu e bună, că numai spiritul critic e creator de valoare.  Și din „lupta” noastră cu istoria ar trebui să învățăm nu doar faptul că există „o teroare a istoriei”, cum spunea Eliade. Și această teroare de prea multe ori am simțit-o. Ar fi normal să ne gândim cu George Călinescu împreună, „că noi stăm pe o tradiție culturală neîntreruptă, că… toată problema la noi este de a formula personalitatea nostră și de a spori pe drumuri sigure creația de valori.”

-Sunteți unul dintre cei mai admirați istorici în primul rând pentru temele abordate cu consecvență în cărțile dvs, în al doilea rând pentru stilul impecabil. Ce-i lipsește istoriei, ca disciplină, pentru a fi îmbrățișată de cât mai multă lume?

-Cred că istoria e îmbrățișată și cultivată de multă lume. Și mai cred că dimensiunea istorică a existenței noastre e una conștientizată. Dar, ca în atâtea alte domenii, de fapt în toate, și în istoriografie e nevoie de slujitori credincioși. Deocamdată există o generație nouă de istorici, capabilă, dar prea grăbită și una mai veche, cam timorată, cu prea puțină îndrăzneală, pentru că prestigiul ei a fost pus sub semnul îndoielii de cei care spun că scriu „adevărata” istorie, care, de fapt, e aceeași.