Ion Iliescu fata in fata cu istoria

Istoria se razbuna pe Ion Iliescu. L-a izbit frontal si dur in ultimele zile ale ultimului mandat de presedinte. Dupa patru ani in care a desenat cu acribie intrarea sa in istorie prin plata facturii restante, o inlantuire de fapt a greselilor sale istorice, totul s-a zadanicit in ultima luna a campaniei electorale. Reconcilierea cu sine si cu istoria au fost topite prin doar cateva declaratii si gesturi care arata ca, din pacate, presedintele Iliescu nu s-a schimbat.
Dupa ce s-a straduit sa para in trei ani nepartinitor, intr-o luna de campanie electorala Ion Iliescu a inchis Constitutia, a sfidat legile electorale si a plecat in turneu in favoarea partidului de guvernamant. A pus astfel intre paranteze toate momentele din acesti patru ani in care ajunsese sa fie perceput ca un lider neangajat politic, criticand chiar si dur proiectele pe care le considera nerealiste ale partidului de guvernamant.
A acceptat sa mearga in turnee electorale fara anvergura – in orase mici si la sate, nu in marile concentrari de populatie. Si-a exprimat “amaraciunea’, cum a facut-o la Calarsi, ca oamenii nu au votat la alegerile locale cu reprezentantii partidului pe care il sprijina. A cerut poporului de la Barlad si de la Potlogi sa voteze “continuitatea” – sloganul PSD. Numai ca Ion Iliescu a avut parte si de o surpriza. Pensionarii de la Campina, un loc care altfel nu face parte dintre fiefurile opozitiei, i-au spus lui, sefului statului, ca realizarile despre care vorbeste sunt doar pe hartie. Batranii de acolo i se plangeau ca nu simt in buzunarele lor binefacerile partidului pe care Ion Iliescu il sustine. Alta data, presedintele era cel care aduna aplauze si vorbe duioase, chiar daca unele dintre ele tanguitoare. Oamenii il simteu aproape de ei.
O surpriza si mai mare trebuie sa fi avut Ion Iliescu la Targul de carte Gaudeamus. Aici a fost apostrofat de doi studenti cu o replica deloc pe placul sau. I-au reprosat cei doi tineri de maximum 24 de ani ca el este cel care a adus minerii la Bucuresti in 1990, aceia care i-au batut pe studenti. Si asta dupa ce Ion Iliescu a scris o proprie istorie a acelor ani, dupa ce in patru-cinci dintre cartile sale a construit o intreaga teorie potrivit careia anul 90 a fost unul tensionat, in care opozitia formata din partidele istorice a alimentat astfel de tensiuni. Probabil ca tinerii care l-au certat pe Iliescu nu aveau mai mult de zece ani in 1990. Putin probabil sa fi dost martori oculari ai acelor evenimente. Ar fi putut fi foarte usor indoctrinati sa creada in varianta Iliescu in privinta mineriadelor din 90. Istoria a fost insa neinduratoare si a adus o nota de plata care s-ar putea sa nu fie deloc multumitoare pentru liderul politic de la Cotroceni.
Cine nu isi aminteste de declaratiile lui Ion Iliescu despre presa! Au starnit orgolii de-a lungul timpului, au frustrat “o parte a presei” sau au inversunat “cealalta parte” a presei, dupa categorisirile pe care le-a facut in precedentele mandate. Dupa o serie de declaratii din urma cu doar cateva luni, in care accepta rolul presei de contributor intr-ale democratizarii, presedintele a vorbit despre “o mahala expusa in paginile ziarelor”, despre un dispres, la urma urmei, fata de ziaristi de vreme ce a spus “cainii latra, caravana trece”.
Toata lumea este de acord ca Ion Iliescu este un lider politic autentic. Ca a creat o scoala si a dominat scena politica a acestor 15 ani. De acord sunt toti atunci cand se spune ca Ion Iliescu are viziune, a propus un proiect pentru Romania. Asta o recunosc chiar si cei care nu-i impartasesc viziunea social-democrata, chiar si cei care au obosit de atata fosgaiala in tranzitie. O admit chiar si cei care nu sunt de acord ca proprietatea e un moft sau ca in 2004 Iliescu isi incheie mandatele fara sa fi devenit neutru si accepta ca presedintele nu este Elvetia, dupa cum a spus tot zilele trecute atunci cand ziaristii nu l-au slabit cu intrebarea ce cauta in campanie electorala alaturi de un partid?
Dar cat de acceptabil este ca dupa un traiect de patru ani in care presedintele a dat semne ca isi recunoaste anumite greseli sa trimita acest demers in imponderabilitate?
In urma cu cateva saptamani, presedintele a prezentat in Parlament un discurs in care a facut bilantul celor 15 ani in care a marcat destinul tarii, fie ca s-a aflat la putere, fie ca a fost lider al opozitiei.
In acel discurs a admis ca am avut, cel putin la inceputul anilor 90, vremuri tulburi, cu patima si vehementa in toate taberele. A inclus, intre greselile pe care le-a facut, alungarea Regelui, negarea Holocaustului din Romania, dar nu si mineriadele. 
Mai mult decat in alte ocazii, Iliescu a vorbit despre modelul economic pe care l-au aplicat guvernele pe care le-a girat ca sef al statului. Dar chiar si in acel moment, al ultimei sale prestatii prezidentiale in Parlament, Iliescu nu s-a adresat si acelora care nu i-au impartasit in acest rastimp idealurile. Privatizarea greoaie, aproape nesemnificativa dintre 1990 si 1996, absenta practic a liberalizarii pietelor in acea vreme, in general ritmul lent al reformelor, mai ales economice, tot din acele timpuri, nu au fost explicate, argumentate decat ca apartinand unui anume model. Singurul care parea sa reiasa ca fiind potrivit acelei perioade. Important ar fi fost ca si cei care au impartasit in acest timp istoric o alta ideologie, un alt proiect, sa fi capatat un raspuns reconciliator.
Pentru cineva care l-a urmarit atent pe Ion Iliescu in toti acesti ani, poate ca reconcilierea pe care a anuntat-o in acest mandat nu va fi fost deplina cata vreme nu li s-a adresat si celor care nu s-au simtit solidari cu el si cu viziunile sale. Un raspuns in tempoul “cainii latra, caravana trece” ar fi fost poate cel mai neinspirat. La fel de neinspirat cum ar fi fost si unul care suna cam asa: “Eu nu sunt Elvetia. Eu sunt presedintele Romaniei”.
In aceste zile se apropie de final AMR-ul lui Ion Iliescu la Cotroceni. Stim ca de la palatul prezidential va merge la PSD, dar cariera sa de presedinte va pleca direct in istorie. O istorie in care raman declaratii si fapte – precise -,  niciodata sentimente sau intentii.