Ion Minulescu s-a nascut in noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, in strada Covaci numarul 15 din Bucuresti. Copil postum al lui Tudor Minulescu, negustor pielar mort cu o saptamana inainte de nasterea fiului sau, viitorul poet simbolist isi petrece copilaria la Slatina, tot aici facand, intre anii 1896-1897, si primele incercari literare. La 19 ani pleaca la Paris, unde descopera cafenelele literare si, o data cu acestea, printre norii de fum, voluptatea conversatiei pana in zori.
Tanarul citeste mult, nu scapa nici un concert, nici o piesa de teatru, nici o expozitie de arta, bagaj cu care se intoarce in Bucuresti, unde devine, pe langa “stalp de cafenea”, un mare purtator a ceea ce el insusi numeste, in “Nu sunt ce par a fi…” (Revista Fundatiilor nr. 10, 1941, p. 62), “grivoazerie franceza si cinism occidental”.
La Paris il cunoscuse pe Jean Moréas, cel care daduse numele noului curent, publicand in “Le Figaro” faimosul “Manifest al simbolismului”. Minulescu era la vremea intalnirii sale cu Moreas un barbat voinic, cu barba si cu ochelari pince-nez, cu papillon si chitara, la care se acompania gandindu-se probabil la viitoarele sale “Romante pentru mai tarziu”. O aparitie boema ostentativa; o barba roscata sub care incepeau lavaliere imense, fulare infasurate neglijent in jurul gatului, imbracaminte excentrica.
Eugeniu Sperantia, care-l cunoscuse in 1905, ii facea urmatorul portret: “Era inalt, spatos, corpolent, miop, cu ochelari cu rama neagra prea putin obisnuiti pe atunci, vesnic cu tigara de foi intre degete, purta palarie cu bordul larg si – ceea ce putini mai stiu – purta o barba de arhiereu, o barba castanie si abundenta, pe care a parasit-o dupa doi, trei ani”.
In plin traditionalism, Minulescu se impune cu greu, dar dupa 1906, va patrunde in coloanele “Vietii literare”, iar ulterior in publicatii cu tendinte diverse sau chiar adverse. La revista “Convorbiri critice” a lui Mihail Dragomirescu se imprieteneste cu Liviu Rebreanu, tot de aceasta perioada fiind legata si amintirea interventiei pline de autoritate a lui Caragiale care, de la Berlin, il intreba pe Dragomirescu despre poetul incepator, exprimand un entuziasm real pentru poezia “In orasul cu trei sute de biserici”: “Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? este ceva nepretuit.
Asta nu mai e domnisoara! Asta e barbat! Bravo lui! De mult n-am avut asa impresie. Il salut calduros si-i multumesc pentru inalta placere ce mi-a facut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre el, mai pe larg, cand voi avea placerea sa te revaz. De coeur, Caragiale”…
Sa ne indepartam putin de clasici si sa ne apropiem de oamenii care au fost ei. Ion Minulescu, autorul atator poezii de dragoste si/sau tradare, a iubit si el, ca orice om. A iubit de mai multe ori si, la un moment dat, s-a casatorit. 11 aprilie 1914 este data la care se celebra mariajul marelui poet cu mai putin marea poeta Claudia Milian, autoarea volumului “Garoafe rosii”, aparut in chiar anul in care tanara se pregatea sa devina mireasa.
Iata ce spune fericita Claudia despre mirele Ion Minulescu: “L-am vazut pentru prima oara la un bal mascat dat de Tinerimea Artistica. Minulescu era imbracat intr-un costum de cavaler medieval si se plimba cu Cincinat Pavelescu, mascat in filozof roman. Minulescu purta pe atunci o mustata rosie si parea foarte amuzant in costumul lui. L-am cunoscut mai tarziu la redactia ziarului (…). Am fost dupa aceea sa-i multumesc si m-a intrebat: . , i-am raspuns. . , i-am replicat.
Mi-a cerut sa le vada si i-am aratat primele poezii din . S-a indragostit mai intai de versurile mele, apoi de mine”. Of, Doamne, femeile acestea!…