Pe urmele unei scrisori pierdute
Imboldul pentru reconstituirea fluxului empatic (în accepțiunea de sincretism emoțional generat de afinități intelectuale și de conștiința paritară a marginalizării) existent între Eugène Ionesco (pe vremea când era încă Eugen Ionescu) și Edgar Papu l-am aflat descoperind în Fondul de corespondență adresată lui Tudor Vianu un vast proiect istorico-literar împărtășit de Eugen Ionescu care intenționa să schițeze evoluția intelectuală a generației literare afirmate în deceniile trei și patru ale secolului trecut, într-un mod segregat, pe două planuri ireconciliabile. Destinat publicării în „Cahiers du Sud”, studiul, în liniamentele sale de bază, este evocat într-o misivă, datată Vichy, 20 februarie 1944, pe când Ionescu îndeplinea funcția de secretar de presă al Legației române și urma să creioneze, inclusiv prin antologări de varii texte, „cele două direcții «spirituale» românești ale generației literare actuale (…) cea semănătoristă, antioccidentală, mistică etc. și cea modernistă, occidentalizantă, raționalistă. De o parte: Lovinescu-Ralea-Vianu-Zarifopol, de alta: Pârvan-Nae [Ionescu]-Blaga și dedesubt de o parte Cioculescu-Vladimir Streinu-George Călinescu-Camil Petrescu-P.[ompiliu] Constantinescu (ăsta «cu cine» mai e?)-Edgar Papu [subl.n.] și de alta Cioran-Eliade-Noica (eu unde m-aș pune?) […] M-aș gândi să prezint textele scriitorilor, poeților, eseiștilor etc – însoțite de critice ale românilor (pentru și contra ca prezentarea să fie vie) […]”.
Pe lângă filiația în care îl încadrează Eugen Ionescu, E. Papu mai beneficiază în aceeași epistolă și de un pasaj care-l privește în mod direct: „P.S. III Am să-i scriu lui Edi Papu. E supărat? Dar eu îl iubesc.”
Din lectura scrisorii lui E. Ionescu se putea presupune că mesajul direct ce-i fusese promis lui Edgar Papu ar fi trebuit să cuprindă detalii despre proiectul în cauză, invitația de a colabora cu texte ilustrative proprii și prezentarea de disculpări față de un reproș nedrept – pe care din lipsă de suport documentar nu-l putem decât bănui –, după toate probabilitățile, bănuiala lui Eugen că, prin frecventarea lui Blaga și colaborarea la revista acestuia „Saeculum”, Edi s-ar fi dezis de vechea lor camaraderie contestatară, ceea ce era departe de a fi adevărat. În personalitatea multipolară a lui Edgar Papu puteau să coexiste curiozitatea și înțelegerea pentru experimentul avangardist, alături de un neostoit dor de speculație metafizică, predispoziție fecundă intuiției; totuși, luciditatea – în viziunea sa – tinde câteodată să devină o sursă de certitudini fondat simplificatorii, mai ales în planul realității istorice, cu efect oarecum inhibator în construcția ideilor („mistica logicii”).
În cuprinsul unui pasaj din memoriile sale, fără a detalia împrejurările neînțelegerii (evocarea se petrece la jumătate de veac distanță), E. Papu afirmă în legătură cu epistola anunțată de E. Ionescu în post-scriptum-ul scrisorii către T. Vianu:
„Mi s-a părut a fi unul din cele mai superbe texte din cîte a scris el. N-avea nimic de program literar, fiind o continuă și adînc mișcată revărsare lirică, sinceră pînă în fundul sufletului, revărsare legată apoteotic de amintirea mea și a modestei încăperi înecate în verdeață, unde-l primeam ani de zile. Păcat că s-a pierdut un asemenea text românesc, semnat de Eugen Ionescu.”
Scrisoarea respectivă – unică mărturie directă a unui schimb juvenil de idei și afecte – „se pierduse”, dimpreună cu întreaga corespondență, de până în 1961, primită de Edgar Papu, fiindcă mapa cuprinzând epistolarul îi fusese confiscată cu prilejul arestării și percheziției domiciliare aferente, petrecute în noaptea de 15 spre 16 decembrie 1961, după asidue și infructoase investigații întreprinse de către anchetatorii M.A.I. înscrisurile fiind incinerate în 1964 (cu câteva luni înainte de ieșirea din închisoare, Securitatea cunoscând faptul că urmează să se emită în scurtă vreme un decret de grațiere pentru toți deținuții politici s-a grăbit să eradice urmele abuzurilor săvârșite și să îngroape definitiv înscrisurile susceptibile să lege individul de propriul său trecut, într-un act de reeducare tardivă și disperată), în baza unei Ordonanțe de confiscare, datată 16.02.1963, fără număr de înregistrare, fapt confirmat de Procesul verbal de distrugere „prin ardere”, datat 8.II.1964, documente aflătoare la Dosarul de urmărire informativă deschis pe numele său și recuperate din ACNSAS.
Speram să pot recupera scrisoarea, măcar în copie, sau să găsesc documente care să o descrie mai amănunțit, să citeze pasaje, considerate eventual incriminatorii de către cei care i-au instrumentat procesul, în Actul de acuzare ori în Dosarul de cadre, însă nimic. Și era aproape singura mărturie care să ateste o comuniune intelectuală exemplară, înainte ca tinerii care o împărtășeau să fie despărțiți geografic, apoi geopolitic de către Cortina de fier.
Frustrarea produsă de acest demers documentar ratat datorită memoricid-ului m-a condus la tentativa de a lărgi plaja cercetării care să înglobeze, prin mărturii indirecte sau interpretate, un material de istorie literară insolit, dar în mare parte ocultat, relativ la relația dintre Eugen Ionescu și Edgar Papu, perceptibilă în incidențele biografice, în lecturi, abordări tematice, precum și în decriptarea operei lui Urmuz și a mișcării avangardiste românești, în genere.
În fotografie: Bob Bulgaru, desenând (stânga), Eugen Ionescu și Edgar Papu (dreapta) într-o improvizație pe roluri, în „odăița” lui „Edi” din strada Polonă 62A, databil 1932-1933.