Incidențe biografice
Legătura cu Eugen Ionescu (1909-1994) a durat între 1931 (anul apariției „Elegiilor…”) și 1942, data plecării sale definitive din Țară.
În capitolul „Câțiva prieteni de tinerețe” din memoriile sale, Edgar Papu descrie chiar circumstanțele întâlnirii lor, decisivă pentru antamarea unei relații simpatetice, deși tinerii se cunoșteau din vedere de ani buni, fiind colegi atât la „Sf. Sava”, cât și comilitoni la Literele bucureștene, și rezumă în câteva tușe evoluția lor comună:
Pictorul Bob Bulgaru (Gheorghe „Bob” Bulgaru, 1907-1938, pictor și grafician autodidact, a urmat liceul la „Sf. Sava” și cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București, 1929-1932, aprofundând materiile favorite – filologia latină și germană, coleg cu Eugen Ionescu, Edgar Papu, Gheorghe-Gicuță Teodorescu, Ștefan Todirașcu, Luca Dumitrescu, Alexandru Sahia ș.a.), „care nu era încă pictor, vine într-o zi și-mi spune: «Eugen Ionescu, care a scos un volum de poezii, Elegii pentru ființe mici, vrea să vină neapărat la tine să ți-l ofere. Cred că în jumătate de ceas este aici». Eu nu-l cunoșteam încă pe Eugen Ionescu, din vedere mi-l reaminteam ca reminiscență de la Sf. Sava. Fiind mai tînăr ceva decît mine, cam cu două clase în urma mea, totdeauna cînd mă vedea mă saluta respectuos, fără să ajungem însă a vorbi unul cu altul. Iată că acum, prin Bob Bulgaru, se făcea adevărata legătură. Într-adevăr, destul de curînd iată că a apărut și Eugen Ionescu la mine. Întîlnirea a fost de la început cît se poate de naturală și de cordială. Ne-am hotărît, chiar de la acea primă dată, să lăsăm de o parte orice protocol între noi și să ne tutuim.”
„De atunci nu ne-am mai părăsit unul pe altul, pînă la plecarea lui definitivă în Franța. După cîte țin minte, pe viitoarea sa soție, Rodica Burileanu (Rodica Burileanu, 1910-2004, licențiată în Litere și Drept, fiică a avocatului Mihail Burileanu, șef de Cabinet al ministrului G. Radovici, 1916, director al ziarului „Ordinea”, devine soția lui Eugen Ionescu, 1936; din căsătorie rezultă o fiică, Marie-France, n. 1944), parcă tot la mine în casă a cunoscut-o. Era inteligent și natural, fără emfază. I-am apreciat, însă, în mod special, curajul sincerității absolute cu sine însuși. Își mărturisea fricile, neliniștile, neputințele, ca și cum n-ar fi fost vorba chiar de el. Cum venea la mine, se trîntea pe canapeaua din camera mea, fiindcă acolo, în odăița mea, simțea nevoie să se relaxeze, deși discuțiile puteau să urmeze extrem de concentrate. Este omul care mi-a făcut odată cea mai lungă vizită dintre toți prietenii. A picat într-o zi la ora nouă dimineața și a plecat numai la 11 noaptea. Îi plăcea să frecventeze – și mă lua și pe mine – vestitele crîșme din jurul Bucureștiului, toate cu vinuri excelente și fiecare cu altă specialitate în gustări. Era decantarea unei naturi extrem de sensibile, de un dezvoltat simț al responsabilității. Din acest surplus de sensibilitate s-a degajat apoi, dar [pe când trăia] încă în România, acel așa zis «absurd» al teatrului său, care l-a făcut celebru în lumea întreagă. A fost reală la el vocația prieteniei și s-a arătat un prieten admirabil.”
În etapele prin care a trecut adolescența sa, Edgar Papu recunoaște că a cultivat și alte prietenii formatoare cu persoane cărora le atribuie rolul de mentori. Așa se face că în liceu a urmat sfaturile unui coleg mai în vârstă, Gicuță Teodorescu, pasionat de filozofie și considerat un geniu printre „saviștii” din seria sa, sub influența căruia a deprins o anumită reticență în exprimare, o pudoare în exteriorizarea opiniilor proprii și teama de ridicol în cazul expunerii gândului original, fără suficientă acoperire culturală. Îndemnul era îndreptățit până la un punct, încolo era motivat de credința lui Gicuță că, abia după acumulări imense („după ce-ți însușeai toată cultura”), poți căpăta dreptul să te exprimi. Evident că de-abia în anii studenției învățăcelul și-a dat seama că suma cunoștințelor crește exponențial și că lectura haotică trebuie să facă loc celei sistematice.
Bunăvoința pe care i-a arătat-o pictorul Corneliu Michăilescu s-a soldat pentru proaspătul absolvent de liceu cu primele experiențe mondene și cu dobândirea unei încrederi în sine ce-l va conduce, în 1929, la debutul publicistic. Nemulțumit de prima sa confruntare publică, Papu va înceta să publice încă patru ani, răstimp în care va fi confruntat cu influențele contradictorii ale lui Gicuță și Eugen, fiecare căutând să-l modeleze după calapodul său. Concurența dintre cei doi „mentori” pentru captarea lui Edi va isca și o rivalitate între cei doi tineri, descrisă în cap. „Gicuță Teodorescu” din textul său confesiv:
„În ciuda celorlalte păreri despre el, Eugen Ionescu susținea că George Teodorescu este prost. Odată s-a nimerit să se găsească amîndoi la mine. George Teodorescu – Gicuță, cum îi spuneam cei din casă – nu mai țin minte, în legătură cu ce anume, a emis o părere. Eugen Ionescu l-a contrazis imediat, exprimîndu-se spontan, cu o siguranță absolută, cu claritate și cu o mare coerență logică. Gicuță n-a mai putut, n-a mai vrut sau n-a mai știut să-i răspundă, și a tăcut îndîrjit. Nu știu ce răfuială exista de mult între ei, în orice caz, o vădită antipatie ieșea mereu la iveală. George Teodorescu, încă cu vreo lună dinainte, adusese vorba despre Eugen, cu gîndul de a-mi sugera cu tot dinadinsul că reprezintă un caz patologic, ba mai mult că ar fi de-a dreptul nebun. Cred că l-a indispus faptul de a-l vedea în vizită la mine și că întrețineam relații prietenești.
Mai tîrziu, Eugen Ionescu mi-a spus așa: «L-am întîlnit pe George Teodorescu; ce complex de răutate și de invidie îl macină pe acest om neajutorat! Mă întîmpină cu aceste cuvinte: «Ce fapt, meștere?… meștere!… meștere prost!» Nu s-a putut stăpîni. Ce rost avea să mai adauge și această răutate, care nu pe mine, ci pe el îl compromitea.»”
O mărturie suplimentară asupra implicării lui Eugen Ionescu în orizontul cotidian al lui Edgar Papu oferă și Jurnalul ținut de Arșavir Acterian, care – la însemnarea datată 3 decembrie 1932 – restituie ceva din atmosfera Casei Papu, atunci când descrie petrecerea dată în cinstea surorii sale Letiția care împlinise 20 de ani:
„E vorba să mergem la Papu, unde ar fi zaiafet. Refuz să merg. De ce? Timiditate. Cu Cioran și Costică F[întîneru] la Herdan [bar pe Calea Victoriei] și apoi, vorbind despre moarte, depresiuni și d-ale vieții, ajungem la Papu. Zaiafet. Se sărbătorește desigur ceva? Letiția? Ospitalitate. Băieți simpatici. Fete drăguțe. Agreabil, Eugen, în mediul său natural, e argint viu. Îl imită pe Iorga, pe Vianu, pe Stahl. Cuplul Bran. Hărmălaie. Aiureală. În fond, nimeni nu știe ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte, țipete. Tinerețe cheflie, din te miri ce, silit și sumbru cheflie la câte unii. Rodica B[urileanu], micuță, un ghem de fetișcană inteligentă și simpatică. Costică, trist fără motiv, ursuz fără să vrea, trouble-fête cum l-a etichetat Eugen, trouble-fête necesar. Zurescu [Ion, ?-1960, gazetar, mort la Aiud], care-mi face niște considerații asupra artei plastice de la noi, considerații pe care încerc să le urmăresc, ca să le discut, fără să reușesc să-mi limpezesc obiectul discuției sfârșite în gălăgie. (Mircea) Nădejde [istoric de artă, autor al lucrării „Începuturile sculpturii romanice și Spania”,1944] îmi face declarații de afecțiune. Cu Cioran, spectatorlâc și «filozofie» a vieții, ne facem autocritici, ne mărturisim bucuria irizată de melancolii că facem și noi parte din cercul acesta pe care îl denumim «nimic simpatic». Luca [Dumitrescu, 1911-1990, poet, fost deținut politic între anii 1948 și 1964, condamnat în lotul Arnăuțoiu; evocat de E. Papu în Mem…, cap. „Cîțiva prieteni din tinerețe”. ], romancier la «masculul robust». Mai sunt o sumă de băieți și dudui, dănțuitori și dănțuitoare, dintre care se detașează, frumoase, dulci, animate și animând, domnișoarele Enăceanu [Puica și Mimi, ultima va îmbrățișa cariera teatrală].”
Evocarea acestei petreceri, purtând amprenta unei generații care în curând, prin opțiuni și destin, se va segrega în compartimente incompatibile, se regăsește tangențial și în Memoriile… lui E. Papu, atunci când pomenește de prezența în cercul respectiv a Luciei Demetrius:
„nu pot s-o omit pe Lucia Demetrius, fiind și ea expresia unei ambițioase aspirații, pe care numai atmosfera de continuă efervescență a perioadei noastre interbelice a putut să o genereze […]
Odată, cînd s-a strîns multă lume la mine acasă, era ziua onomastică a surorii mele (știu că se afla și Cioran printre oaspeți) a citit [cu glas] tare tuturor, cu emoție, din Elegii pentru ființe mici a lui Eugen Ionescu, fiind și autorul de față. Cu timpul i-am pierdut urma.”
De altfel, în propriile ei memorii, poeta va găsi de cuviință să relateze cu neschimbată dezaprobare scena petrecută în propria ei locuință când Eugen, tot hârjonindu-se cu Edi, i-a spart geamul de la ușa de intrare.
Într-un text autobiografic intitulat „Memoriu de activitate în domeniul creației literare”, apărut postum în „Manuscriptum”, vol. XXII, 2-4 (83-85), 1991, pp. 201-202, poetul Luca Dumitrescu notează despre cercul generației ’27: „Împreună cu Edgar Papu, Emil Botta, Horia Stamatu, Constantin Fîntîneru, Eugen Ionescu și alții ne-am constituit și noi într-un grup care a devenit curând foarte cunoscut în lumea tinerei literaturi a vremii […] iar la grupul nostru s-au afiliat Arșavir Acterian, Emil Cioran și alții”.
După război, sporadic, un prieten comun, Raphael Goldner, emigrat în Argentina, îl ținea pe Edgar Papu la curent cu cariera franceză a lui Ionesco, expediind inclusiv afișe și programe de spectacol.
În fotografie: Bob Bulgaru și Edgar Papu, 1933