După reîntoarcerea în Țară, în toamna anului 1990, sub pretextul că un om care pactizase cu comuniștii nu este „frecventabil”, Ion Vianu se va deroba de la participarea, alături de Edgar Papu și de Mircea Martin, la o masă rotundă televizată care să evoce figura tatălui său, în timp ce Marie-France, contactată telefonic, va refuza sibilinic să-și amintească numele de Papu.
Neînțelegerea acestei replici care dădea glas dezamăgirii față de gestul lui Matei Călinescu a pus capăt unei comuniuni care subzista latent în ciuda distanței, determinându-l pe Eugen Ionescu să-și epureze textele confesive de orice referiri ori aluzii la Edgar Papu, deși Arșavir, Fîntîneru, chiar Noica (pe care îl detesta, resimțind îmbrățișarea consolatoare cu care acesta l-a întâmpinat la auzul veștii despre capitularea Franței din iunie 1940 ca pe un gest cinic și exultant, v. „Scrisori din Franța, Paris, 13 nov.1938” în Război, II, p.215) și alții din grupul lor mai răzbat în amintirile sale tezaurizate scriptic.
Singurul care, se pare, că a interpretat corect reproșurile lui E. Papu a fost chiar cel vizat, adică Matei Călinescu care, în volumul „Amintiri în dialog”, găsește cuvinte elogioase la adresa profesorului său.
Nota informativă relativă la Eugen Ionescu, lucrat de Securitate în cadrul Operațiunii ”Recuperarea” (plan vizând repatrierea personalităților din exil), ilizibilă, copia fiind complet opacizată, din Dosarul microfilmat nr. 21385, vol.1, f. 71-73, Fond informativ, ACNSAS, este însoțită de o Rezoluție nesemnată cu următorul conținut (singurul fragment lizibil al înscrisului): „Prin intermediul lui Roger Matei Călinescu [înrudit prin bunicul matern cu Rodica Ionesco] și Pătrașcu Maria vom lua măsuri de influențare a fiicei lui E. Ionescu [cunoscându-se faptul că o captare a dramaturgului are sorți de izbândă numai dacă soția și fiica acestuia vor fi câștigate pentru varianta stabilirii în România]. Pentru desfășurarea unei acțiuni organizate propunem să se deschidă dosar de lucru.”
Deși rezoluția citată este departe de a dovedi faptul că Matei Călinescu ar fi acceptat colaborarea, nu este exclus să-i fi semnalat lui Edgar Papu, la modul aluziv, presiunile exercitate asupra sa, punându-l în gardă, atunci când a însoțit-o pe Marie-France, în cursul vizitei din anii 1968 sau 1969. Aveam la data aceea cam 12-13 ani și trebuie să recunosc că scena respectivă mi-a rămas în memorie mai mult datorită faptului că atunci am mâncat pentru prima oară fileuri de anșoa cu capere, în timp ce privirile îmi alunecau înspre picioarele lui Marie-France, care venise îmbrăcată în mini-jupe și cizme înalte de scai (de culoare neagră) mulate pe picior. Părea o fetișcană, destul de violent fardată (oricum peste normele locale), insipidă și intimidată, ce în mod vădit nu se simțea la locul ei; din păcate, trăsăturile feței, oricât m-aș strădui să le recompun în minte, rămân neclare, estompate (în ciuda ochilor destul de mici, ce apăreau încă și mai micșorați din cauza fardului de un verde crud), s-ar putea ca expresia ei să nu fi fost încă definitiv conturată.
Securitatea știa că decizia strămutării în cazul lui Eugen Ionescu nu ținea, în acel moment, direct de voința sa, cât mai ales de implicarea în operațiune a anturajului familial, bazându-se în principal pe explicațiile lui Emil Cioran care, în cursul unei întrevederi cu Mihai Brediceanu, ar fi afirmat că: „E.I. nutrește față de Țară un sentiment complex de iubire amestecată cu ură (liebhass) [expresie germană pentru a desemna ura provocată de imposibilitatea de a tăia un cordon ombilical, de a te detașa de obiectul adorației; tipul respectiv de explicație apare și în propaganda post-sovietică ce găsește originea resentimentelor românești față de Rusia în rădăcina mentală și genetică, așa-zis comună celor două popoare]. Când cineva laudă prea mult România, protestează, când cineva o atacă, o apără cu vehemență […]alcoolic, își pierde controlul […]”, cf. Notei informative, semnate în clar de Mihai Brediceanu, datat 18 mai 1965, Dosar 5553, f.4, Fond informativ, ACNSAS.
Am încercat, în cuprinsul lucrării de față, să mă substitui personajelor tutelare, – în acord cu viziunile pe care eu am crezut că le-au împărtășit ele, în intenția de a le angaja într-un dialog verosimil menit să reconstituie, prin analogie și extrapolare, semnificația „scrisorii pierdute” ce – fără îndoială – ilustra modul în care cei doi intelectuali, legați empatic și proveniți din tulpina aceleiași generații, au ajuns să răspundă într-o manieră atât de diferită la interogațiile spiritului, precum și la provocările propriei lor contemporaneități.