In 16 aprilie 1959, catre pranz, trei inspectori tineri din Ministerul Culturii i-au vizitat la atelier pe Maria (Mia) Ciurdea Steurer si Iosif Steurer, spre a se lamuri daca expozitia personala, pe care batranii artisti intentionau s-o deschida – prima lor expozitie dupa razboi – era potrivita cu momentul. Inspectorii care, in astfel de intalniri cu varstnici venind din alte vremuri si ale caror nume nu le spuneau nimic, manifestau un plus de prudenta, au avut surpriza unei selectii “in toate privintele onorabila”.
Viza Ministerului, insa, nu era de ajuns. Sfatul Popular al Capitalei, in administrarea caruia se aflau galeriile, cerea si el ca in preajma sarbatorilor cu un insemn ideologic foarte apasat, de 1 si 2 Mai, expozitiile sa fie foarte net orientate tematic. Indeajuns de “onorabile”, ca mestesug si traire, tablourile sotilor Steurer cumulau, in 1959, atatea mari incompatibilitati cu momentul, incat un fapt de continuitate precum deschiderea unei “personale” putea fi socotit un afront. Tot ce picta un artist care nu incerca, pentru ca nu mai putea, sa-si modifice deprinderile de sevalet, devenea, prin insasi acest impas biologic, o cauza de refuz.
Poti sa transformi din temelii o societate, dar pe varstnici trebuie sa-i iei asa cum sunt. Iar pe creatori cu atat mai mult, intrucat, daca individul de rand poate sa mimeze adesea foarte convingator schimbarea, artistul isi recuza, cu orice modificare brutala a metodei, trecutul, opera, unele castiguri spirituale indelung muncite. Cel convertit cu forta la alta religie nu-i si credibil, oricate probe de fidelitate ar oferi.
La saptezeci si cinci de ani si la vinul pe care-l bause, la troc cu nenumaratele sale “peisaje de iarna”, sumbre si respirand o insingurare fara leac, Iosif Steurer mai putea picta uneori “onorabil”, dar in nici un caz altceva decat obisnuia. El nu putea picta portrete de fruntasi in productie, aspecte de la colectivizare si compozitii cu stahanovisti sovietici impartasind din experienta lor unor strungari romani. In cazul lui Steurer se impune inca o distinctie: el nu mai picta de mult timp tablouri. El facea tablouri. Daca ii cereai, contra unui pahar de vin, sa-ti faca din pensula si culori un copac, scotea din trusa pe care o cara tot timpul cu el un carton si cateva culori si-ti facea la repezeala un copac. La al doilea pahar, iti facea si o casuta acoperita de nea. Si asa mai departe. Sute de vederi repetand la infinit, cu variatii insesizabile, ceea ce in lumea amatorilor cu un gust nesigur si cu venituri modeste s-a numit si continua sa se numeasca “un peisaj tipic de Steurer”.
Biografia de artist a lui Iosif Steurer e aceea a strainului artist esuat intr-o breasla romaneasca noua ce abia reusea sa-si hraneasca autohtonii. Indragostit temeinic, nemteste am fi tentati sa scriem, de Maria Ciurdea, pe care o cunoscuse la Munchen, in atelierele-scoala frecventate de romani, Iosif a urmat-o in Romania. Intr-o seama de dialoguri, purtate in 1958 cu Petre Oprea, Steurer si-a amintit ca in Gara de Nord a vazut o multime de desculti, umbland numai in camasa. “Cine sa cumpere arta – si-a zis tanarul – cand aici se mananca mamaliga cu ceapa?”. In primele decenii ale veacului al XX-lea, sotii Steurer erau, totusi, pictori afirmati, care luptau cu neajunsurile destinului de intelectuali bucuresteni si, din cand in cand, izbuteau prezente cu un succes comercial semnificativ. Steurer picta mult si vindea tot. O serie de expozitii la Constanta i-a permis sa-si cumpere si casa si sa spere un timp intr-o viata fara griji. Ca nu era un oarecine in treburile mai subtile ale spiritului o dovedesc legaturile de amicitie cu Paciurea si faptul ca profesorul l-a orientat, cu multa prietenie si cu rezultate notabile, catre sculptura. La batranete, Steurer se socotea un sculptor mai bun ca pictorul care fusese. Si poate c-a si fost, dar cum putini ii stim bronzurile, a caror tehnologie o stapanea inca din tinerete, din anii cand picta nu doar onorabil, ci cu maiestrie (casa si nevasta si le tinea insa cu slujba de la fabrica de clante a unui conational munchenez), nu ma pronunt.
Mestesugar complet al sevaletului si nu constiinta inalta de creator, Steurer are, in multe din peisajele sale, unde nu afli picior de om, un zumzet elegiac foarte personal, deosebit de placut, cordial. Iubea natura si natura il iubea pe el, ceea ce nu se prea intampla in cazul multor peisagisti. Era un contemplativ autentic si un consolat cu soarta de pictoras. Dar intrucat de la atatia contemporani cu pretentii nu ne-a ramas nimic cu viata in culoare si vibratie in pensula, trecand deceniile, pana si cele mai facute “marine”, “ierni” si “cranguri” de ale lui Steurer isi auresc continuu haloul.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar