Zilele trecute s-a implinit un an de la mult slavita rasturnare a regimului Saddam Hussein. Dar aniversarea a fost “sarbatorita” prin cea mai sangeroasa ciocnire de forte militare din anul 2004 care s-a soldat cu moarea a 35 de soldati americani si 460 de cetateni irakieni. Senatorul Kennedy a lansat pentru prima data sintagma “Vietnamul lui George Bush”.
Corespondentii straini la fata locului nici nu mai stiu ce termeni sa foloseasca – razboi de gherila urbana sau contraofensiva a unor militii siite care reusesc sa controleze trei orase (Najaf, Kut si Kufa), plus garnizoana ocupantilor din Basra, al doilea oras ca marime din Irak. A durat 48 de ore pana cand trupele americane, folosind tancuri, tunuri si helicoptere, au fost in stare sa recucereasca pozitiile pierdute.
Retrospectiv, daca razboiul contra Irakului a marcat o infrangere fulgeratoare a armatei irakiene, ceea ce a urmat a fost un dezastru politic, economic si militar pentru ocupantul american. Specialistii occidentali constata ca pentru perioada ocupatiei n-a existat nici un plan, desi ea s-a dovedit mult mai complexa decat razboiul propriu-zis.
In prima urgenta era reconstructia infrastructurii distruse de razboi. Dupa aproape un an de munca asidua in domenii la care americanii se pricep, reteaua electrica a fost reabilitata, irakienii beau apa potabila, aprovizionarea a inceput sa functioneze, iar productia petroliera a atins performantele de dinainte de razboi. Bineinteles, toate acestea au costat miliarde de dolari, dar companiile americane au stiut sa-si incaseze partea leului. Ceea ce-i izbeste pe observatorii straini este ca imbunatatirea acestor conditii de viata materiala nu a operat in favoarea ocupantului american. Dimpotriva, sentimentele antiamericane au crescut navalnic. Chiar si militienii in numar de 78.000, instruiti, echipati si bine scolarizati de americani, sunt obiectul unor atacuri sistematice din partea insurgentilor. Democratia nu pare a fi un articol de export si in orice caz grosul irakienilor nu constituie o clientela avida de asa ceva. Ceea ce politologii americani numesc “nation-building” cere mai intai de toate o cunoastere aprofundata a caracteristicilor nationale.
Circa 60% din populatia Irakului este de religie siita, iar administratorul american Paul Bremer conta foarte mult pe cooperarea liderului spiritual al siitilor – Ali Sastani, stalp al comitetului guvernamental selectat de americani. Dar tocmai din randurile siite s-a ridicat un cleric tanar, Mogtad al-Sadr, care a organizat forta de militie de circa 10.000 de insurgenti, cuceritorii oraselelor din centrul Irakului. Cand adeptii celuilalt cult islamic, sunnitii, au aflat ca la Bagdad s-a lansat un mandat de arestare contra lui al-Sadr, ei s-au infratit cu siitii pentru a-l apara pe acesta.
In aceste conditii, in America se fac auzite voci influente care cer revizuirea intentiilor administratiei Bush de a preda puterea Comitetului Guvernamental Irakian la finele lui iunie. Richard Lugar, presedintele Comitetului de Relatii Externe al Senatului, este primul lider republican care a sugerat amanarea deciziei de predare a puterii. Pare din ce in ce mai iluzoriu planul american de organizare a unei serii de alegeri irakiene in viitorul apropiat. Mai intai urma sa fie aleasa in ianuarie 2005 o Adunare Nationala imputernicita sa elaboreze o noua Constitutie. In octombrie 2005 textul ei urma sa fie supus unui referendum, iar in decembrie sa fie ales un guvern conform noii Constitutii. In mod evident, toate aceste planuri electorale sunt lipsite de cel mai elementar simt al realitatii. Cum sa realizezi un asemenea proces electoral cand in tara nu exista ordine si securitate, iar administratia americana sta intr-un picior de cocostarc?
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.