Dan Coman (foto) s-a născut la 27 iulie 1975 în localitatea
Gersa, jud. Bistrița-Năsăud. A debutat cu volumul “anul cârtiței
galbene”, Editura Timpul, Iași, 2003. Au urmat volumele: “ghinga”,
Editura Vinea, București, 2005 și în anul 2009, “Dicționarul Mara”,
Editura Cartier, Chișinău. În 2004 obține Premiul Național de
poezie “Mihai Eminescu” pentru Debut, Botoșani și Premiul de Debut
al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2010, a primit Premiul
pentru poezie Radio România Cultural. Poemele sale sunt prezente în
antologii din România, Suedia, Franța, Serbia, Ungaria, Slovenia,
Canada.
“Irezistibil”, debutul în proză al lui Dan Coman, este romanul
vieții lui D Great Coman, un poet care, în căutarea succesului, își
pierde nu doar identitatea, ci și chiar cele mai profunde
substraturi ale ființei. Locuit și manipulat de un altul – lipsit
de scrupule și condus de visuri de glorie literară – poetul se
autodevorează, punând astfel punct acestei coabitări fatidice. În
final, rămâne un ecorșeu de poet sub lupa unui prozator
necruțător.
“Confesiuni funambulești, hohote de râs și scâncete, totul pentru a
spune răspicat că poezia e dezmeticire, chiar dacă această
dezmeticire nu face altceva decât să ne confrunte cu teribilul
spectru, pentru că, până la urmă, dezmeticirea vine la braț cu
prăbușirea. Dan Coman nu ne lasă nicio iluzie, cititorii nu există,
poetul moare sufocat cu versurile proprii. Asistăm la prăbușirea
prin poezie în maniera unică a lui Dan Coman; nimic nu pare mai
fascinant, mai irezistibil.” (Marin Mălaicu-Hondrari)
Fotografia autorului: Zinke Iagger
Studio 45 – fragment
Era sâmbătă dimineața, se făceau două luni jumate de când
venisem aici. Știu cu siguranță că era sâmbătă dimineața pentru că,
trezindu-mă și pregătind cafeaua, m-am auzit spunând cu voce tare:
e sâmbătă dimineața. De fapt, așa răsunau vorbele astea în mintea
mea, dar ceea ce m-am auzit spunând era ceva în nemțește. Am
tresărit. Am mai spus o dată același lucru, în minte suna clar, e
sâmbătă dimineața, dar vorbele mele odată rostite erau într-o
germană cursivă și răspicată, așa cum auzeam în fiecare dimineață
la radioul de aici. M-am speriat puțin, o fi din cauza
surmenajului, de când am venit aici nu prea dorm noaptea, degeaba
mă tot învârt în pat, degeaba mă tot ridic și fumez, degeaba mă
dezvelesc și mă învelesc și mă întorc de pe-o parte pe alta, iar
dimineața la nouă sunt în picioare, mereu cu gândul că poate voi
reuși să scriu. Am preparat cafeaua și, în loc să merg să o beau la
birou, așa cum făceam de fiecare dată, m-am întins înapoi în pat.
Am mare nevoie de odihnă, trebuie să încerc să mă gândesc cât mai
puțin la scris. În lunile astea nici măcar nu m-am plimbat cum se
cuvine, n-am mâncat decât salamul ăla subțire; în rest, cafea și
tutun și mereu înțepenit deasupra unei hârtii cu pixul în mână, ore
în șir, fără nici cel mai mic cuvânt în cap. Nu reușisem nimic,
poate doar să-mi tulbur mințile, îmi tot repetam stând în pat, cu
buzele strâns lipite una de alta.
Nu se poate așa ceva, e imposibil, am zis cu voce tare și imediat
am sărit în picioare. Nu mi se părea, chiar vorbeam în germană.
Vorbele se auziseră cum nu se poate mai bine și, deși nu înțelegeam
o iotă, mi se părea că am spus ceva mult, mult mai lung. Am deschis
ușa dulapului de haine, pe interiorul ei e oglinda, și m-am privit.
Nici o modificare. Mă cheamă Dan Coman și sunt din România. M-am
tras un pas în spate, cu capul zvâcnind de parcă cineva ar fi vrut
să mă lovească peste față. Gura mi se deschidea normal, în minte
vorbele astea le auzeam clar în românește, dar vocea mea rostea
totul într-o germană sigură din care nu înțelegeam nimic. Dan
Coman, am mai zis și ce-am auzit n-a fost nici Dan, nici Coman, ci
o propoziție în germană lungă de aproape zece cuvinte. Am fugit la
baie și mi-am băgat capul sub robinetul de apă rece. Eram furios și
extrem de speriat, nu-mi puteam da seama dacă ce se întâmplă, se
întâmplă cu adevărat sau totul era doar în mintea mea și mintea mea
o luase razna… Teodor! Da, da, să mă duc la Teodor, să încerc să-i
spun, el mă va ajuta cu siguranță, doar e prietenul meu cel mai
bun. M-am șters la repezeală și, înainte de a deschide ușa, am mai
spus: ce puii mei, Dane? Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau
mâinile, îmi vâjâia capul, dar germana o rosteam fără
ezitare.
Am bătut la ușă de mai multe ori, nu mi-a deschis nimeni. Să
insist, poate doarme, mi-am spus și am continuat să bat. Ușa din
capătul holului se deschise, am tresărit dar nu era Teodor, ci o
domnișoară lungă și subțire, tipa stătea dincolo de studioul meu,
Viola van Beek, așa scria pe ușa ei. Am mai bătut o dată, nimic.
Când ea a trecut pe lângă mine și am deschis gura să spun hello,
numai ce m-am auzit iar în nemțește. Nu știu ce i-am spus, dar a
râs și a dat din cap, Ja, Ja, și vocea mea ieșindu-mi iar dintre
buze și vorbind fără ca eu să înțeleg o iotă din ce spun. Viola
învârtise cheia, dar s-a oprit în ușă și m-a ascultat, a râs iar
dându-și puțin capul pe spate, mi-a răspuns fără ca eu să înțeleg
ce, dar m-am trezit râzând și ultimele mele vorbe erau Ja, Ja, doar
atât puteam pricepe din toată germana, Ja, Ja. După ce Viola a
închis ușa în urma ei, m-am strecurat repede în camera mea și,
tremurând, mi-am aprins o țigară. Am umblat încolo și încoace, am
tras cu urechea, poate o să aud pașii lui Teodor, poate el mă va
ajuta. Țigări, am strigat și propoziția în nemțește a ieșit dintre
buzele mele și a răsunat lung printre pereți. Cafea, am zis și m-am
ascultat vorbind ceea ce nu înțelegeam. Țigări și cafea − încercam
acum să văd dacă recunosc vreun cuvânt, o prepoziție ceva,
nimic-nimic, doar că totul era în germană, de asta eram cum nu se
poate mai convins.
Teodor fusese cu bicicleta prin pădure. Bătrâne, am mers chiar și
cu 40 km pe oră, mi-a zis deschizându-mi ușa. Condiția mea fizică e
impecabilă, iar prin pădure sunt locuri minunate pentru pedalat.
Râse. M-am oprit în mijlocul camerei, inima îmi bătea cu putere
gata să-mi iasă din piept. Înțelegeam tot ce vorbea. Da, Teodor
vorbea în românește și eu înțelegeam perfect. O clipă am sperat că
totul a fost doar în mintea mea epuizată, câteva momente de
rătăcire de la oboseală și de la tot chinul acela cu scrisul.
Frate, i-am zis, cred că am o problemă. Mi s-a făcut pielea de
găină auzindu-mă vorbind iar în nemțește, dar Teodor nici măcar nu
întoarse capul, își pornise laptopul și stătea așa aplecat deasupra
lui, da, bătrâne, sigur că-ți fac o cafea. Mi-am dres glasul și,
apropiindu-mă, am zis mai tare: Teo, am o mare problemă, nu știu ce
să mă fac. Era vocea mea dar nu se auzeau decât vorbe nemțești.
Teodor se întoarse și râse, ei, lasă, bătrâne, mâine te iau și pe
tine, azi am fost doar să cercetez terenul. Și n-o să mai merg așa
tare, îți promit, doar o plimbare scurtă de bătrânei pe bicicletă,
zise și râse din nou. Mă duc să pun de cafea și să fac un duș, poți
să-ți pui niște muzică dacă vrei. Teodor, ce dracu, nu auzi cum
vorbesc? Nu ți se pare nimic ciudat? De ce nu zici nimic? N-am nici
o frică, zise el bătându-mă pe umăr, știu că nu deschizi fișierele
mele, oricum n-ai avea ce să vezi, eu tot ce scriu, scriu de mână −
și după ce puse oala pe aragaz intră la baie. M-am lăsat în fotoliu
și mi-am prins capul în palme. Nu înțelegeam. Am stat așa până a
ieșit de la duș, cafeaua e gata într-un minut, mi-a strigat. Știi,
azi când îmi luam bicicleta de-acolo, de lângă Hause 1, m-am
întâlnit cu o tipesă, o americancă, măi. O cheamă Kristina și e
sculptoriță. Am vorbit cu ea despre Brâncuși și Giacometti, adică
mi-a zis ea ceva, nu știu ce, că n-am înțeles prea bine și eu i-am
zis imediat Brâncuși, great sculptor. Am vrut să-i spun ceva și de
Giacometti, dar săraca n-a înțeles mare lucru. I don’t understand,
zicea și zâmbea nevinovat. Giacometti, that’s all, i-am băgat
imediat și ea a dat din cap, yes, yes. Vezi, bătrâne, că și cu
engleza asta a noastră tot reușim să comunicăm? Râse din nou și
când veni cu ceștile m-am ridicat și i-am strigat: ajută-mă, Teo!
Uită-te la mine, ascultă-mă, nu vezi că nu mi-e bine? Ei, dar eu
tocmai la astea tinerele am șanse, zise Teodor privindu-mă în ochi,
Kristina e americancă, deși numa’ americancă nu pare, mai degrabă
bulgăroaică sau ceva poloneză. Teodor, tu auzi ce-ți spun? Germana
mea răsuna prin toata camera, dar lui nu i se părea nefiresc că
vorbesc în limba aia ciudată, râdea și-mi răspundea cine știe ce.
Și-atunci ce fusese cu Viola, doar ea nu știe nici o boabă de
română? A râs și a vorbit cu mine în germană, nici ea nu părea a fi
surprinsă că, brusc, vorbesc atât de bine limba asta. O, stai, dar
ea nu știa ce limbi vorbesc eu, de aia nu a fost surprinsă. Ce i-oi
fi spus de s-a distrat atât de bine? Am băut cafeaua din două
înghițituri, apoi am ieșit din studioul lui Teodor fără să mai scot
o vorbă. L-am mai privit o dată din ușă, stătea aplecat peste
laptop și fredona melodia pe care tocmai o pusese. Din punctul lui
de vedere nu era nimic în neregulă, iar eu eram gata să înnebunesc
de spaimă și de neputință.
În următoarele săptămâni n-am mai ieșit din studio. De câteva ori a
bătut cineva la ușă, cine putea fi dacă nu Teodor, dar n-am
deschis. Am spus de mai multe ori nume și propoziții și înjurături
în românește, dar ele erau în românește numai în mintea mea. Tot ce
auzeam din ce spuneam era în germană − și nu înțelegeam nimic din
germana asta. Era clar că ce vorbesc nu e același lucru cu ce
gândesc, vizita de la Teodor și întâlnirea de pe hol cu Viola mi-o
dovedeau cu vârf și îndesat. Noaptea degeaba mă tot învârteam în
pat, nu puteam adormi decât foarte, foarte greu, și numai în zori.
Într-una din nopțile astea, pe la patru, am ieșit de sub plapumă,
am aprins lampa de la birou și am scos hârtiile din sertar. Erau
goale toate, în trei luni n-am reușit să scriu nici un rând. Îmi
adusesem de acasă zece pixuri cu gel negru și cinci caiete
studențești cu foi veline − nu știam că o să găsesc atâta hârtie
aici, în sertarele biroului. Nici nu conta, mie îmi plăcea să scriu
pe caietele astea − și iată că până acum nici nu le-am atins.
Fumasem deja trei țigări când, aplecat deasupra hârtiei, am început
să scriu: nu sunt nebun, nu sunt nebun, nu sunt nebun. A trebuit să
trag lampa mai aproape ca să fiu sigur că e așa: pe hârtie se
înșirau cuvinte nemțești din care nu înțelegeam nimic și cuvintele
astea umpluseră aproape jumătate din pagină, deși eu nu scrisesem
decât: nu sunt nebun nu sunt nebun nu sunt nebun.
Cred că am adormit cu capul pe masă, a trecut ceva timp până să mă
dezmeticesc, prima dată am crezut că bate cineva la ușă, abia apoi
am realizat că sună telefonul fix. Mă dureau toate oasele, când am
ridicat receptorul am auzit-o pe nevastă-mea, bună dimineața, a
zis, ai băut cafea? Bună dimineața, am zis și era gata să scap din
mână telefonul, vocea aia vorbind nemțește m-a surprins din nou. A,
fain, în sfârșit te-ai hotărât și tu să o bei cu lapte − vocea
soției mele era limpede, părea bucuroasă că mă aude, azi mă duc la
ai mei, a zis, e ziua lui taică-meu, vezi să nu uiți să-l suni,
să-l feliciți, știi că s-ar bucura. Încercam să mă liniștesc,
respirația mi-o luase razna. Hei, mă auzi? Ja, Ja, am zis. Fir-ar
să fie, am răbufnit și cuvintele germane treceau dincolo de
receptor și nevastă-mea râdea, ei, lasă, tu întotdeauna exagerezi.
Nina, am zis, mă auzi? Înțelegi ce spun? Înțelegi? Sigur că vin și
eu, să luăm odată vacanța asta de vară, știi doar că n-am cum lipsi
de la școală. Am mai vorbit despre asta, de ce insiști? Am închis
ochii și m-am lăsat pe spătarul scaunului. Mi-am aprins o țigară,
am mai vorbit puțin cu ea. Deși Dumnezeu știe ce-i spuneam, pentru
că îmi răspundea mereu altceva, și mie mi-e dor de tine, zicea
vocea din mintea mea dar, lipită de receptor, gura scotea mereu
vorbele acelea nemțești, mereu mai multe, mereu mai greu de
urmărit.
După o săptămână și ceva am simțit că nu mai pot. Mi-am aruncat
geaca pe umeri și am ieșit, trebuia să iau aer, să încerc să stau
puțin la soare, să fac ceva, orice, numai să nu mă mai simt așa
pierdut. Am coborât scările de la Hause 2 sărindu-le, am luat-o pe
aleea din spatele castelului cu gândul să fac câțiva pași prin
pădure. Tocmai atunci din partea opusă, dinspre Hause 1, am văzut-o
venind pe Zinke și m-am oprit s-o salut. E o femeie ciudată și
urâțică, dar a fost mereu așa amabilă cu noi, mi-am spus, măcar
să-i zis hello. Când a ajuns în dreptul meu, încă înainte ca eu
să-mi dau seama, am început să turui în germană. Zinke răspundea și
nu părea deloc mirată că știu așa de bine nemțește. Din păcate nu
înțelegeam nimic din ce-i spuneam, nici din ce-mi răspundea. Când
mi-a întins una dintre sacoșele pe care le ținea în mână n-am știut
ce să fac, am ezitat puțin apoi am luat-o și, văzând-o că se
îndreaptă spre parcare, m-am ținut după ea. Vorbeam și vorbeam și
Zinke zâmbea și-mi spunea ceva care părea să mă intereseze din câte
întrebări puneam, în dreptul Mercedesului ei ne-am oprit și, ca și
ea, am așezat și eu sacoșa în portbagaj. Voiam să plec, voiam să mă
plimb singur prin pădure, să încerc să uit, dar am mai stat o vreme
în dreptul mașinii sporovăind, Zinke se înroșise puțin la un moment
dat, râdea și se sprijinise cu fundul de mașină, își trecea mâinile
peste fustă și râdea, vorbele mele nemțești păreau foarte
curtenitoare.
Cei de la Akademie Schloss Solitude organizau o dată la trei
luni o cină festivă, singurul eveniment la care, într-un mod cât se
poate de elegant, erau obligați să participe toți bursierii.
Înainte de dineul ăsta care începea la opt seara, în Guibal Saal
avea loc o hause meeting în care bursierii se prezentau cu toții,
spuneau când au venit, cât stau și ce vor să facă aici, nu mare
lucru, întâlnirea era mai degrabă organizată pentru discursul
ceremonios al lui Mr. Joly, directorul Akademiei. La șase fără zece
Teodor a bătut la ușă, am coborât amândoi din Hause 2 și ne-am
aprins deodată țigările, așa făceam întotdeauna. Pe iarba din fața
castelului erau o mulțime de oameni, stăteau întinși pe pături, își
plimbau câinii sau se jucau cu mingea, locul ăsta e un fel de
Snagov al lor, a zis Teodor, dar n-am răspuns nimic, îmi venea tot
mai greu să vorbesc așa, singur, și să aud germana mea atât de
răspicată din care nu înțelegeam nimic.
Aveam mari emoții, Teodor îmi arătase o hârtie pe care-și notase în
engleză ce avea să zică, eu nu mă puteam gândi la nimic, habar nu
aveam ce o să spun și dacă ce o să spun va fi în românește, în
engleză sau în germană.
A fost în germană, m-am ridicat în picioare când mi-a venit rândul
și am început să vorbesc, am vorbit destul de mult, deși în mintea
mea era doar My name is Dan Coman, I am from Romania and I am
writer, am vorbit mult mai mult decât atât într-o germană care i-a
făcut pe cei din sală să fie tot mai atenți, cred că spuneam ceva
foarte interesant și într-un mod cât se poate de colocvial, își
întorseseră fețele spre mine și uneori izbucneau în râs, zâmbeam și
eu și continuam, la final m-au aplaudat cu toții, chiar și Mr.
Joly, pe nimeni altcineva din cei care se prezentaseră până atunci
nu mai aplaudaseră.
Fragment din volumul “Irezistibil”, în pregătire la Editura
Cartea Românească