“Orice artă își are originea într-un defect excepțional”, spunea Maurice Blanchot. Altfel spus, arta caută insolitul, neașteptatul, bizarul, pe nervurile căruia începe să-și construiască edificiul. Pornind de la intuirea acestui adevăr – de ce nu? – se poate articula și un muzeu, adică un spațiu consacrat conservării artei, dar care să funcționeze el însuși ca o operă de artă: găsirea unui principiu de excepție, al unei teme rare, în jurul căreia să fie coagulată întreaga colecție. Dacă ar fi să judecăm astfel, Muzeul ceasurilor din Ploiești este el însuși o capodoperă. Și-a ales o temă care, în sine, ține de artizanat – obiecte de măsurare a timpului – dar care, prin exemplarele pe care le adună – toate excepții în felul lor -, prin felul în care sunt puse în legătură unele cu altele, iese din anonimatul artizanal, din obișnuitul obiectului serial, și se apropie în mod vădit de artă.
În 1963, într-o perioadă în care mesajul artistic și, odată cu el, nou înființatele instituții muzeale erau confiscate în exclusivitate de ideologia și de aparatul propagandistic comunist, profesorul Nicolae Simache a izbutit să pună bazele, într-o sală a Palatului Culturii din Ploiești, unui muzeu inițial denumit “Ceasul de-a lungul vremii”. Un demers temerar, o bizarerie tolerată de edilii orașului și de responsabilii lui culturali, care avea un patrimoniu de circa 300 de piese. Lărgirea acestuia, dublată de interesul pe care l-a suscitat în rândul publicului, a impus mutarea corpului de exponate într-un spațiu mai generos. Evenimentul s-a petrecut în 1971, iar clădirea care l-a găzduit, de atunci și până azi, este un monument de arhitectură datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, o casă care a aparținut magistratului și politicianului Luca Elefterescu (membru marcant al Partidului Conservator, fost prefect – timp de 14 ani – al județului Prahova, în diverse perioade cuprinse între 1893-1914). Imobilul păstrează, în linii generale, arhitectura și decorațiunile originale, iar inițialele primului proprietar se regăsesc și astăzi încadrate într-o iscusită feronerie pe ușile de la intrare.
Din anul 1993, muzeul își schimba numele în “Muzeul Ceasului Nicolae Simache”, în semn de cinstire a memoriei fondatorului său. Patrimoniul Muzeului Ceasului “Nicolae Simache” numără în prezent peste 4.000 de piese și componente specifice, de mare valoare și atractivitate, ilustrând evoluția sistemelor de măsurat timpul din secolele al XVI-lea – al XIX-lea. Prin valoarea patrimoniului său, Muzeul Ceasului din Ploiesti este comparabil cu muzee similare din Europa, cum sunt cele din La Chaux-de-Fonds din Elveția, Besançon din Franța ș.a.
Expoziția de bază a muzeului prezintă o succesiune cronologică a celor mai cunoscute tipuri de indicatoare de timp și de ceasuri: cadrane solare, clepsidre, nisiparnițe, ceasuri de mobilier, de șemineu, de perete, de buzunar și de călătorie. Cele mai vechi ceasuri din colecție sunt cele de tip astronomic, datând din anii 1544 și 1562, creații ale orologierilor Jakob Acustodia (Olanda) și respectiv Jeremias Metzker din Augsburg. Din aceeași categorie fac parte și cadranele solare din secolele XVII și XVIII, unul dintre acestea fiind semnat: Butterfield – Paris (1690). O altă piesă deosebită ca mod de funcționare, dar și ca vechime, este clepsidra (ceasul cu apa) realizată de Charles Rayner în anul 1654 la Londra.
(Va urma)