Traducerea din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu
INTRODUCERE
Amintirea glumelor din trecut
Ai auzit de sistemul politic de care s-a râs până a pierit?
Multe persoane care au trăit în blocul sovietic mi-au povestit că umorul a doborât comunismul, dar puține au putut explica și cum s-a întâmplat. Călătorind prin Europa Centrală și de Est în căutarea relicvelor unui trecut amuzant, revendicarea aceasta orgolioasă mi-a dăinuit în minte ca prima frază dintr-un banc, iar călătoria mea a devenit căutarea poantei.
Am aflat multe poante, de-a lungul multor ani. Ce s-ar întâmpla dacă comunismul ar triumfa în Arabia Saudită? Este posibil să împachetezi un elefant în ziar? Ce are patruzeci de picioare și patru dinți? Este marxism-leninismul o știință? Care este premiul pentru cel mai bun banc politic? De ce este Ungaria țara cea mai mare de pe glob? Cum împătrești valoarea unui Trabant? Sunt rușii frații noștri, sau prietenii noștri? Și de ce, în ciuda tuturor lipsurilor, hârtia igienică în RDG se fabrica întotdeauna în strat dublu? Răspunsurile la întrebările de mai sus nu pot fi găsite în alte manuale de istorie, dar ele se găsesc între copertele acestei cărți, fiindcă le-au pus și le-au răspuns bancurile comuniste, moștenirea culturală ciudată, atrăgătoare, fermecată și neașteptată a șaptezeci și doi de ani de marxism-leninism.
*
* *
M-am îndrăgostit pentru prima dată de bancurile comuniste pe bulevardul Dimitrie Cantemir, una dintre arterele mărețe de blocuri din beton monolitice, care au fost construite în București în anii 1970. Stăteam de vorbă cu Doina Doru, o blondă frumoasă de vreo cincizeci de ani, care lucrase în calitate de corector la un ziar de stat pe vremea când Ceaușescu conducea România.
Un coleg mi-o prezentase pe Doina. Mă aflam în București ca să fac o emisiune de televiziune despre propaganda lui Ceaușescu. Petrecusem câteva săptămâni în arhiva de filme, înconjurat de maldăre de cutii metalice ruginite în care se aflau bobine de film pe 35 mm, și examinasem metraje din spectacolele puse în scenă de regim pentru a-și sărbători propria importanță. Am văzut sute de muncitori care umpleau tribunele unui stadion și ridicau cartoane colorate, ce formau apoi un mozaic gigantic, care zugrăvea un tractor arând pe ogor, iar peste un minut imaginea soției dictatorului în halat de laborator. Zeci de dansatori dădeau viață unor scene de „construcție” și „bătălie” pe iarba stadionului, cu arme de jucărie și uniforme din hârtie, după care se retrăgeau și sute de copii invadau terenul, aranjându-se după o coregrafie perfectă, pentru ca trupușoarele lor slăbuțe să alcătuiască cuvintele „Trăiască Ceaușescu!”. În unele zile hoinăream prin București și mă întâlneam cu foști artiști și poeți care-l elogiaseră în operele lor pe incompetentul despot român și încercam să-i conving – de obicei, fără succes – să se lase filmați.
– Noi spuneam multe bancuri, îmi mărturiseau prietenii români. Doina le ține minte pe toate.
După toate bobinele cu imaginile de propagandă, bancurile păreau antidotul perfect, așa că m-am dus s-o cunosc.
În apartamentul ei micuț, Doina a încercat să-mi evoce România anilor 1980 – mie, unui individ care crescuse în perioada respectivă într-o casă din cărămidă roșie, cu curte, în suburbia Hampstead Garden. Ea a recitat lista familiară de lipsuri din economiile comuniste aflate în pragul morții: nu exista carne, nu existau farduri, nu exista hârtie igienică, nu existau tampoane, nu exista încălzire. Mintea mi se detașa treptat, auzind acele date istorice cunoscute, pe care le citisem atât de des în cărți. Apoi ea a spus:
– Pe atunci, aveam și un banc: Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă!
Gluma era amuzantă. Am râs amândoi așa cum se râde de obicei în fața adevărului nefericit de la baza oricărui „umor macabru”. Apa caldă a Doinei continuă să fie bancul meu comunist preferat: simplu, frumos și adevărat ca un haiku japonez.
– Pe atunci aveam foarte multe bancuri, a continuat ea. Cred că unele erau mici capodopere.
Doina mi-a spus o sumedenie de bancuri în după-amiaza aceea. „Pe ăsta îl știai?” mă întreba și „Pe ăsta trebuie neapărat să-l auzi!”… „Stai că tocmai mi-am amintit…”
– Mai era un banc, care era aproape adevărat – realist. Ceaușescu era foarte furios, fiindcă nu mai auzea niciun banc despre el. De aceea convoacă un miting uriaș și anunță: „De acum încolo, veți munci fără să mai fiți plătiți.” Nimeni nu protestează. „Și de acum încolo”, continuă el, „toți veți munci pentru mine.” Nimeni nu zice nimic. „Mâine toți veți fi spânzurați”, adaugă Ceaușescu. Nimeni nu scoate un cuvânt. „Oameni buni”, spune el, „ați înnebunit? Nu aveți chiar nimic de zis? Nu protestați?” Și atunci cineva rostește: „Tovarășe președinte, am o întrebare: frânghia ne-o aducem noi sau ne-o dă sindicatul?” Exact asta era situația. El ne spânzura și noi întrebam dacă trebuie să ne aducem singuri frânghia. Situația era atât de disperată, încât genul ăsta de banc ne reflecta propria realitate. Așa erau întotdeauna bancurile.