Modul de gestionare a crizei din 1987, produsă la doar două luni de la accederea în funcție, a fost caracteristic pentru doi dintre factorii pentru care Greenspan a fost criticat de-a lungul mulților ani cât a fost președinte: predilecția sa pentru soluții dictate de piață și înclinația sa de a pompa lichidități în cantități mari atunci când era necesar. Primul punct este criticat de Ravi Batra (Greenspan’s Fraud), care îl face pe Greenspan personal răspunzător pentru toate relele din societate: eșecul sistemului de sănătate, diferențele mari dintre venituri, deficitul de cont curent și șomaj. Fleckstein (Greenspan’s Bubble) critică mai mult pe Greenspan și Fed-ul pentru gestionarea proastă a baloanelor speculative financiare. Critica este pertinentă, de vreme ce atitudinea lui Greesnpan față de baloanele speculative este total lipsită de consecvență. El a dedicat un lung capitol din autobiografia sa “exuberanței iraționale”, sintagmă pe care a propus-o el însuși și care a fost folosit ca titlu pentru celebra carte a lui Bob Shiller (Irrational Exuberance). Indicele bursier Dow Jones trecuse de la un nivel psihologic la altul – 4.000, 5.000, 6.000. Greenspan dorea să îndrepte atenția pieței asupra riscului ca creșterea prețurilor acțiunilor să fie doar un balon speculativ și ca prețurile să scadă la loc, mai devreme sau mai târziu. A făcut acest lucru într-o prelegere susținută la American Enterprise Institute pe 5 decembrie 1996, în care a pus întrebarea retorică: ce prețuri ar trebui să influențeze Fed-ul? Prețurile bunurilor și serviciilor? Sau, de asemenea, prețurile mărfurilor pe piețele la termen? Sau poate și prețurile viitoarelor mijloace de consum, cum ar fi prețurile acțiunilor și ale proprietăților?
Greenspan și-a încheiat discursul astfel (pagina 177 din memoriile sale):Dar cum putem ști când exuberanța irațională a crescut nejustificat valorile activelor, care devin apoi obiectul unor contracții neașteptate și prelungite, așa cum s-a întâmplat în Japonia în ultimii zece ani? Și cum includem această evaluare în politica monetară? Noi, ca reprezentanți ai băncilor centrale, nu trebuie să ne facem griji dacă un balon speculativ legat de activele financiare nu amenință să afecteze economia reală, producția, slujbele și stabilitatea prețurilor. Într-adevăr, scăderea dramatică a prețurilor acțiunilor din 1987 a avut puține consecințe negative pentru economie. Dar nu trebuie totuși să subestimăm sau să ignorăm complexitatea interacțiunilor dintre piața activelor și economie.
Cuvinte care se vor dovedi profetice zece ani mai târziu, în 2007!
Alții au susținut cu mai multă tărie că Fed-ul a fost răspunzător de balonul speculativ imobiliar. John B. Taylor, inițiatorul “regulei Taylor”, a susținut că Fed-ul ar fi trebuit să ridice deja rata Fed Funds la începutul anului 2002, când economia începea să își revină din “criza dotcom”. În schimb, ratele dobânzii au fost coborâte treptat până în 2004. “Această deviație a politicii monetare de la regula Taylor a fost neobișnuit de mare; nu s-a mai văzut o deviație mai mare sau mai durabilă a politicii actuale a Fed-ului din turbulenții ani ’70. Aceasta este o dovadă clară a exceselor monetare din perioada care a dus la boomul imobiliar.” (Taylor, Getting Off Track)
Dacă Greenspan crezuse că vorbele sale vor calma piața, s-a înșelat. Indicele Dow Jones a scăzut cu 1% în ziua în care el a susținut discursul, dar apoi a continuat să urce, depășind pe rând 7.000 (13 februarie 1997), 8.000 (16 iulie 1997), 9.000 (13 aprilie 1998), 10.000 (5 aprilie 1999), 11.000 (7 mai 1999), ajungând aproape la 12.000 în ianuarie 2000, înainte să înceapă scăderea. Indicele ajunsese de patru ori mai mare în zece ani. Indicatorul P/E se afla la peste 40, cel mai mare nivel înregistrat vreodată și chiar mai mare decât vârful maxim atins în 1929 (vezi mai jos). Scăderea activității economice din 2000-2002 a făcut ca indicele Dow Jones să scadă cu 38% și indicele NASDAQ cu 61%. Balonul speculativ se spărsese într-adevăr! Și poate că Fed-ul lui Greesnpan l-a ajutat să se spargă, deoarece a continuat să crească ratele dobânzii încă jumătate de an după prăbușirea prețurilor acțiunilor.
De ce nu și-a mai făcut griji Greenspan din cauza baloanelor speculative? Se poate să existe trei motive diferite. Mai întâi, nu el nu fusese niciodată un jucător de pe piață și era poate prea influențat de cei care fuseseră. Secretarul Trezoreriei de la acea dată, Robert Rubin, fusese înainte președinte și director executiv al firmei Goldman Sachs. Comentariile sale asupra baloanelor speculative sunt citate aprobator de Greenspan (pagina 175): “În primul rând, nu se poate ști cu siguranță când o piață este supraevaluată sau subevaluată… În al doilea rând, nu te poți opune forțelor pieței, astfel încât nu ajută la nimic să vorbiești despre asta. Și, în al treilea rând, orice spui se va întoarce probabil împotriva ta și îți va afecta credibilitatea. Oamenii își vor da seama că nu știi cu mai mult decât oricine altcineva”.
Cuvintele lui Rubin și creșterea continuă a prețurilor acțiunilor l-a determinat pe Greenspan să sintetizeze laconic balonul speculativ, cel mai mare de pe piața acțiunilor de până atunci:
În realitate, investitorii îi dădeau Fed-ului o lecție. Bob Rubin avea dreptate; nu îți poți da seama când o piață este supraevaluată și nu te poți opune forțelor pieței. Pe măsură ce boomul a continuat – pentru o perioadă de încă trei ani, după cum s-a dovedit, mărind extraordinar de mult averea de pe hârtie a națiunii -, am continuat să ne luptăm cu productivitatea, stabilitatea prețurilor și celelalte aspecte pe care oamenii au ajuns să le numească Noua Economie. Am căutat alte mijloace de a gestiona riscul unui balon speculativ. Dar nu am mai crescut ratele și nu am încercat niciodată să ținem în frâu prețurile acțiunilor din nou.
În acest citat, Greenspan însuși indică al doilea motiv pentru care nu și-a mai făcut griji din cauza balonului speculativ, și anume disputa actuală privind productivitatea și inflația. Teoria numită “noua economie” sau “revoluția dotcom” a susținut că introducerea calculatoarelor, a internetului, a telefoanelor mobile și așa mai departe a ridicat permanent creșterea productivității și astfel a făcut posibile rate noninflaționiste mai mari de creștere a PIB-ului. Inflația măsurată a scăzut de la 6% în 1990 la 1% în 1998. Mai mult, raportul comisiei Boskin a susținut că rata măsurată a inflației a supraestimat inflația reală deoarece nu a luat în calcul efectele noii economii a noilor produse, calitatea mărită și noile mijloace de distribuție, precum magazinele cu desfacere directă. Și astfel, după cum scrie Greenspan, Fed-ul a lăsat neatinsă rata dobânzii, deoarece nu exista nicio presiune inflaționistă.
În plus, au apărut o serie de crize care, pe de o parte, nu au dus la rate mai mici ale dobânzii, dar care, pe de altă parte, nici nu au încurajat Fed-ul să le mărească. În iulie 1997, Thailanda a fost nevoită să își devalorizeze moneda, ceea ce a devenit începutul unei crize mai generale în acele țări din Asia de Sud-Est care finanțaseră în dolari o creștere rapidă a investițiilor interne, în proprietăți în mare măsură. Fed-ul a rămas în umbră și a lăsat FMI-ul să joace rolul de împrumutător în ultimă instanță. Vom reveni la această criză în capitolul 8. În criza următoare, Fed-ul a jucat totuși un rol principal, deoarece suspendarea plăților de către Rusia în august 1998 a dat la iveală un fenomen necunoscut până atunci, cel al așa-numitelor fonduri de hedging și, în special, Long-Term Capital Management (LTCM). Cu toate acestea, nu Greenspan a fost cel care a condus echipa de salvare, ci Bill McDonough, de la Fed-ul din New York. Dacă activele LTCM ar fi scăzut cu 129 de miliarde de dolari pe niște piețe de obligațiuni deja alarmate, rezultatele ar fi putut fi catastrofale. Mai mult, LTCM avea un portofoliu de derivative, majoritatea swap-uri pe rata dobânzii, în valoare de nu mai puțin de 1.250 de miliarde de dolari, 1/10 din suma totală de pe piață. Deoarece avusese o reputație bună, mare parte a conducerii venind de la firme de pe Wall Street precum Salomon Brothers, și deoarece avea în consiliul de conducere doi câștigători ai premiului Nobel pentru economie, nu i s-a cerut să rezerve marje sau garanții normale. Rezultatul a fost că bănci și bănci de investiții de pe Wall Street urmau să fie identificate drept contrapartide ale tuturor tranzacțiilor LTCM. După decontarea tranzacțiilor sub presiunile exercitate de Fed-ul newyorkez, s-a descoperit că un capital suplimentar de nu mai mult de 3,5 miliarde de dolari de la cele 16 bănci implicate a făcut posibilă lichidarea ordonată a companiei. Nu au fost necesari bani de la Fed – doar cafea, sandvichuri și multă răbdare.
În problema “Y2K” apărută odată cu apropierea noului secol, Greenspan a fost implicat mult mai personal. Problema era că multe programe de calculator scriseseră datele doar cu două cifre în loc de patru (86 în loc de 1986) și, astfel, trebuiau să fie rescrise pentru a permite patru caractere. Greenspan și Fed-ul își făceau griji că transferul de fonduri prin sistemul Fedwire va fi afectat. Pe această piață, sume enorme (2.700 de miliarde de dolari era media zilnică în 2007) își schimbă zilnic proprietarii și, dacă o singură verigă din lanț se rupe, efectele ar putea fi devastatoare. După cum scrie Greenspan (pagina 205), “FOMC injectase miliarde de dolari sub formă de lichidități în sistemul financiar folosind opțiunile și alte tehnici inovatoare. Iar în cazul în care cardurile de credit din America sau rețeaua de bancomate ar fi căzut, Fed-ul plasase sume suplimentare în numerar în 90 de locații de pe teritoriul Statelor Unite”. Consecința a fost o creștere a ofertei de bani (M3) cu 147 de miliarde de dolari în două luni, din septembrie până în noiembrie 1999, ceea ce a dus la o rată a creșterii monetare de peste 14%, când PIB-ul creștea cu doar 6-7%.
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Economie și societate. Traducere de Cătălin Drăcșineanu.