* *
Asigurarea depozitelor a fost introdusă în Statele Unite după ce aproape 10.000 de bănci au dat faliment în timpul Marii Depresiuni. Asigurarea depozitelor promite restituirea banilor deponenților în cazul în care banca dă faliment. Simpla introducere a unei astfel de scheme le oferă deponenților un plus de încredere, micșorând astfel riscul unor retrageri masive de la bănci. Asigurarea depozitelor a fost instituită în Statele Unite ca parte a Legii bancare din 1933. Cu caracter temporar la început, ea a fost permanentizată în 1935. Corporația federală de asigurare a depozitelor bancare (FDIC) a fost înființată pentru a percepe comisioane de la băncile asigurate pentru finanțarea sistemului, precum și pentru lichidarea ordonată a băncilor falimentare. Nivelul de acoperire inițial era de 2.500 de dolari per deponent, ridicat la 5.000 (1934), 10.000 (1950), 15.000 (1966), 20.000 (1969), 40.000 (1974), 100.000 (1980) și, în 2008, la 250.000 de dolari (per deponent și bancă). S-a spus că noua limită mai ridicată va avea un caracter temporar, dar a fost permanentizată de atunci. Toate băncile care sunt membre ale Sistemului de Rezerve Federale trebuie să fie, de asemenea, membre ale FDIC. Și alte bănci au fost încurajate să devină membre. În doar șase luni, mai mult de 97% din toate depozitele erau asigurate. Astăzi toate băncile sunt asigurate. De la crearea FDIC, niciun deponent nu a mai pierdut niciun singur dolar la depozitele asigurate!
Din 1934 până la falimentul și naționalizarea băncii Continental Illinois, în 1984, doar un număr mic de bănci au intrat în insolvență și au trebuit să fie închise. Această stabilitate financiară nu se baza doar pe o mai mare stabilitate macroeconomică în anii ’50 și ’60. Până în 1976, băncile din Statele Unite aveau voie să își desfășoare activitatea doar într-un singur stat, operațiunile bancare interstatale fiind interzise. Cu excepția orașelor mari, operațiunile bancare erau o afacere cu un pronunțat caracter local. Brokerii de depozite, care încercau să atragă depozite pentru bănci departe de casa deponenților oferind rate mai atractive la certificatele de depozite (CD-uri), nu erau admiși, la fel ca brokerii de ipoteci imobiliare. Criza asociațiilor de economii și împrumuturi a apărut atunci când aceste restricții au fost ridicate, în anii ’80.
Deoarece comisioanele erau mult superioare plăților după ce criza asociațiilor de economii și împrumuturi s-a încheiat, Fondul de asigurare a depozitelor (Deposit Insurance Fund, DIF) avea o balanță de 52 de miliarde de dolari la sfârșitul anului 2007, echivalentă cu 1,22% din depozitele asigurate. Un an mai târziu, această balanță se micșorase la 19 miliarde de dolari. Suma poate fi comparată cu depozitele din băncile care au dat faliment în anii 2007-2008, de 213 miliarde de dolari. Acest lucru nu înseamnă că DIF era în sine falimentar. În primul rând, nu toate depozitele erau asigurate și, în al doilea rând, cele mai multe falimente bancare au fost soluționate prin acceptarea răspunderii de către altă bancă privind depozitele și deponenții băncii falimentare. Totuși, FDIC și-a dublat comisionul pe care îl strânge de la băncile asigurate pentru garanție. După 2009, băncile trebuie să plătească o sumă între 12 și 45 de puncte de bază (0,12-0,45 puncte procentuale) din depozitele asigurate, în funcție de riscul perceput, măsurat în funcție de forța capitalului, aceasta crescând cu trei puncte de bază în 2011. Mai mult, în al treilea trimestru al anului 2009, tuturor băncilor li s-a perceput o sumă nonrecurentă de 0,20% în vederea restabilirii fondului de asigurare. Prin lege, fondul nu poate scădea sub 1,15% din depozitele asigurate; la sfârșitul anului 2008, raportul era de doar 0,40%. La sfârșitul anului 2009, DIF se afla sub zero și nu sunt așteptări ca el să fie restabilit până la indicatorul impus până în 2017. Acest lucru nu afectează stabilitatea și lichiditatea pe termen scurt a instituției, deoarece este garantată de Statele Unite și poate împrumuta până la 100 de miliarde de dolari de la Trezorerie.
În timpul crizei asociațiilor de economii și împrumuturi din anii ’80, a fost înființată instituția Resolution Trust Corporation (RTC) pentru a administra și a vinde băncile naționalizate. Până la închiderea sa, în 1995, instituția se ocupase de aproximativ 1.000 de bănci. Astăzi, același rol este jucat de FDIC. Dintre cele 254 de bănci (până acum) care au dat faliment (până la data de 30 iunie 2010), toate, cu excepția IndyMac Bank și a unor bănci mici, le-au fost vândute fără întârziere unor noi proprietari, care au preluat părțile viabile ale băncii sau, de la caz la caz, întreaga bancă, cu o garanție de la FDIC privind pierderile viitoare. Falimentul băncii IndyMac din 11 iulie 2008 a fost cel mai mare faliment din Statele Unite de după 1984 (dar recordul urma să fie depășit cu mult câteva luni mai târziu de Washington Mutual). Pentru a indica identitatea noului proprietar, banca a continuat să opereze sub numele IndyMac Federal Bank. Vânzarea activelor IndyMac a produs pierderi pentru FDIC de zece miliarde de dolari, cea mai mare pierdere a sa.
În ciuda asigurării depozitelor, au avut loc un număr de retrageri masive de la bănci pe timpul crizei. IndyMac a pierdut 1,3 miliarde de dolari ca urmare a retragerilor în doar câteva zile (din depozite totale în valoare de 18,9 miliarde de dolari). IndyMac era specializată în vânzarea împrumuturilor Alt-A riscante. Deja, la sfârșitul anului 2007, împrumuturile neperformante atingeau 6,5% din totalul împrumuturilor. Factorul declanșator din spatele retragerilor masive a fost o scrisoare (neglijentă) de la președintele Comitetului economic reunit al Congresului (Congressional Joint Economic Committee), care punea la îndoială capacitatea de supraviețuire a băncii. În 2007, IndyMac era a 44-a bancă din Statele Unite și numărul 283 din lume (după mărimea capitalului de Nivel 1).
Ca și IndyMac, Washington Mutual (WaMu) era o bancă de economii cu acțiuni listate la bursă. Banca era numărul șapte din Statele Unite și numărul 39 din lume, cu active totale în valoare de 327 de miliarde de dolari. Problemele WaMu nu erau legate doar de piața imobiliară, ci mai mult de o serie de achiziții agresive. În ciuda unei injecții de capital din partea proprietarilor, zvonurile au persistat. WaMu finanțase achizițiile cu banii obținuți prin brokerii de depozite. Faptul că băncii îi lipsea o bază fidelă de clienți a contribuit la retragerile masive: 17 miliarde de dolari sub formă de depozite au fost retrași în câteva zile.
Marea Britanie a fost scutită multă vreme de crizele financiare care au lovit nu doar Statele Unite, ci și Japonia, Asia, Rusia, țările nordice și multe națiuni în curs de dezvoltare în anii ’80 și ’90. Bank of England a închis Bank of Credit and Commerce International (BCCI) în 1991 și a vândut Barings Bank către ING Bank în 1995 (pentru suma de o liră sterlină!), dar niciunul din aceste falimente nu a fost legat de o criză financiară generală. Pe data de 14 septembrie 2008, banca specializată în ipoteci imobiliare Northern Rock a înregistrat retrageri masive după ce BBC a raportat că Bank of England oferise, în secret, sprijin sub formă de lichidități băncii în valoare de aproximativ 21 de miliarde lire sterline. Aceasta a fost prima retragere masivă dintr-o bancă după 1830! S-a dezvăluit mai târziu că Bank of England împrumutase în secret în același timp 25 de miliarde lire sterline băncii ipotecare HBOS (fuzionată acum cu Lloyds TSB) pentru a evita o criză acută de lichidități.
Northern Rock a fost naționalizată la începutul anului 2009, deoarece nu s-a găsit niciun cumpărător. La sfârșitul lunii septembrie 2008, FSA a preluat banca ipotecară Bradford & Bingley, după ce o retragere masivă costase banca zeci de milioane de lire sterline. Banca a primit un împrumut punte de la Bank of England de 17,9 miliarde de lire sterline. Birourile filialelor și depozitele au fost vândute către Abbey National (deținută de baca spaniolă Grupo Santander) pentru suma de 612 milioane de lire sterline, în timp ce portofoliul cu ipoteci problemă a fost preluat de stat. Holdingul UK Financial Investments (UKFI) a fost înființat, pe data de 3 noiembrie 2008, în scopul de a prelua formal băncile naționalizate. În afara celor două bănci ipotecare, Northern Rock rămânând în continuare sub control guvernamental, UKFI gestionează, de asemenea, pachetul majoritar deținut de stat în RBS și pachetul minoritar din grupul TSB-HBOS.
Ne-am putea imagina că într-o lume a depozitelor asigurate deponenții s-ar simți în siguranță și, astfel, nu ar trebui să se facă retrageri masive de la bănci. Dar există cel puțin trei motive pentru care o retragere masivă de la o bancă este în continuare logică:
– mulți oameni nu știu probabil despre existența asigurării depozitelor sau nu au încredere în promisiunile guvernului;
– anumite părți din depozite – respectiv sumele care depășesc limitele, în prezent de 250.000 de dolari în Statele Unite și 50.000 de lire sterline în Marea Britanie (per persoană per bancă) – rămân neasigurate;
– pot exista instrumente care nu sunt acoperite de garanție. Acest lucru se aplică, de exemplu, în cazul Programului de asigurare a lichidității pentru fondurile mutuale de pe piața monetară (MMMF), în ciuda faptului că sunt similare certificatelor de depozite. O retragere masivă la un astfel de fond a început în 15 septembrie 2008, după falimentul băncii Lehman. Multe MMMF-uri investiseră în efecte de comerț emise de Lehman. O retragere masivă similară s-a produs pe 11 martie în același an la banca de investiții Bear Stearns, care își finanțase, de asemenea, operațiunile prin emiterea unor ABCP, care nu erau incluse în garanția acordată de FDIC. În doar două zile, baza capitalului băncii s-a redus de la 17 la două miliarde de dolari. Banca a fost vândută la sfârșitul săptămânii respective către JPMorgan Chase, pentru a preveni un posibil haos.
Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Economie și societate. Traducere de Cătălin Drăcșineanu